Ziarul de Duminică

Aproape o istorie a filmului/ de Ziarul de duminică

Aproape o istorie a filmului/ de Ziarul de duminică

Autor: Ziarul de Duminica

23.10.2015, 00:06 79

Ecaterina Oproiu – Jurnal 3. Salutări de la Cannes. Editura SemnE

Scriitoare, ziaristă, cronicar de film şi „arbitru” al decenţei mediei vizuale, Ecaterina Oproiu a fost şi este un reper de profunzime, eleganţă şi adecvare la obiect: cultura. Ecaterina Oproiu este un comentator cinematografic de reputaţie internaţională, vicepreşedinte al Federaţiei Internaţionale a Presei Cinematografice – FIPRESCI, fost redactor-şef al revistei „Cinema”, premiată la Bienala de la Veneţia XXXVIII cu Leul de Aur.

După ce, în urmă cu doi ani, a publicat primul volum al Jurnalului său, iar anul trecut volumul al doilea, iată că, la aceeaşi Editură SemnE, a apărut tomul al treilea, cu subtitlul „Nu-mi pare rău că sunt român. Mi-e ciudă!”. Spre deosebire de precedentele două volume, acesta conţine amintiri de un anume gen – şi nu exagerăm dacă spunem că poate fi înţeles ca o istorie sau măcar o trecere în revistă a filmelor ultimei jumătăţi de veac.

Autoarea însăşi, conştientă de acest fapt, scrie într-un fel de prefaţă intitulată „La ce servesc festivalurile?”: „Acest Jurnal 3 îl va purta pe cititor într-o altă lume. În primul rând, geografic. Coasta de Azur nu seamănă cu Cetatea lui Bucur, nici cu Vulcana-Băi, nici chiar cu Otopenii doamnei Aslan. Drept care, în cel de-al 3-lea Jurnal vom ateriza împreună într-un alt univers. Nu-i vorba numai de peisaj (o panoramă cu palmieri, cu iahturi, cu hoteluri de lux), e vorba, mai ales, de faună. Nu spun că în orăşelul Cannes nu trăiesc şi oameni ca toţi oamenii, dar ei nu se prea văd sau, când se văd, se văd sub formă de funcţii (majordomi, şoferi, lachei, cameriste, bucătari, portari), adică o microscopică omenire cu şorţuleţe albe, cu eghileţi, cu şepci speciale.

Adevărata „faună” a Cannes-ului este compusă din astre, adică din vedete care coboară, pe Croazetă, din avioane mai mult sau mai puţin personale (coboară ca să dea sau să primească premii) şi dintr-un puhoi de candidate la titlul de steluţă, apoi de stea, adică un torent de fete (dar şi de băieţi), creaturi mai mult sau mai puţin superbe care aşteaptă să fie captate pe ecranele care zbârnâie în toate colţurile, de dimineaţă până noaptea, foarte târziu, cu alte cuvinte un maldăr de frumuseţi care vin aici cu speranţa că, în sfârşit, vor fi descoperite.

Nu este un Jurnal profesional, ci jurnalul unui mirean care trăieşte din şi prin cinema, în fond, jurnalul unui cinefil, adică un hăbăuc bolnav de film, care vrea să transmită boala la cât mai mulţi. În adâncul fiinţei lui ar vrea să producă o epidemie de amor cinematografic.

Nu vă ascund că, încercând să trezesc interesul pentru un anume film, am folosit unele şiretlicuri, nerespectând cu sfinţenie cronologia.

Din acest motiv, am început Jurnalul cu două poveşti – de altfel seducătoare (despre Welles şi Spielberg) – care n-aveau ce căuta în fruntea bucatelor, dar am vrut «să deschid apetitul». Am căutat tâlcuri sentimentale în istorii aride şi, dacă vreuna dintre prezentările mele de la Cinemateca TV a avut un ecou deosebit, am strecurat-o şi pe ea în agenda Festivalului.

Cert e că am evitat cu încăpăţânare aşa-zise «analize de specialitate», teorii despre «langajul specific», despre traveling, despre montaj, despre camera-ochi a lui Vertov, despre Vistavision, despre Panavision, despre Totalvision şi despre orice alte visioane.

Am tratat filmele ca pe nişte creaturi vrednice sau nevrednice de afecţiunea noastră. Cele nevrednice azvârliţi-le peste bord! Dar pe cele vrednice să le încorporăm.

Suntem atât de singuri pe planeta asta atât de aglomerată, încât un prieten de celuloid nici nu bănuiţi cât ne poate ajuta să devenim mai siguri pe noi, mai ageri, mai iscusiţi, mai mintoşi. Cu alte cuvinte, mai apţi să rezistăm într-o lume în care nu mai există adevăruri, ci doar «puncte de vedere».

Întrebarea e: pe «prietenul de celuloid» cine îl susţine? Susţinătorii lui nu sunt puţini, dar, printre aceşti susţinători, cel mai consecvent şi mai încrâncenat este Festivalul.

De zeci de ani, adevăratul rege al cinefiliei este Cannes-ul.”

Urmează peste 400 de pagini despre filmele prezentate la Cannes, care au devenit cunoscute la Cannes, care au făcut istorie la Cannes, care au intrat în istorie: anii ’60, anii ’70, anii ’80, anii ’90. La toate aceste festivaluri, sau aproape toate, Ecaterina Oproiu a fost prezentă, ca trimisă a revistei „România literară”, apoi „Cinema”, despre fimele prezentate acolo a scris în principalele reviste româneşti texet remarcabile, de referinţă. De astă dată, în jurnal, se îmbină consideraţiile despre film, despre regizori şi actori, despre atmosferă, cu portrete remarcabile. O carte captivantă prin stilul aparent lejer, în fapt foarte elaborat. Ecaterina Oproiu scrie cu dezinvoltură, talent, uşurinţă, pentru că are un uimitor talent. Şi o memorie pe măsură. 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO