Ziarul de Duminică

Anul în care am trăit după Biblie – III/ de A. J. Jacobs

Anul în care am trăit după Biblie – III/ de A. J. Jacobs

Autor: A. J. Jacobs

27.07.2012, 00:00 90

În The Year of Living Biblically (Anul în care am trăit după Biblie), Jacobs îşi propune să urmeze, literal, toate cele peste şapte sute de reguli şi porunci din Vechiul Testament, laolaltă cu cele din Noul Testament. Cartea a fost aleasă pentru ecranizare de Paramount Pictures şi Plan B Productions.

Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.

(Exodul 20:3)

O luăm de la capăt: ziua a doua. Julie avea o întâlnire, aşa că am rămas singur acasă, cu sucul meu de portocale, cu lista de reguli şi grămăjoara de biblii. Mai am o jumătate de oră la dispoziţie până se trezeşte băiatul nostru, Jasper. Acum pare să fie momentul cel mai potrivit ca să mă ocup de partea cea mai spirituală a aventurii mele: rugăciunea.

Aşa cum am spus deja, am fost mereu agnostic. În facultate am studiat toate argumentele tradiţionale în favoarea existenţei lui Dumnezeu: argumentul teleologic (aşa cum ceasul presupune existenţa unui ceasornicar, la fel, universul presupune existenţa lui Dumnezeu), argumentul cauzei prime (totul are o cauză; Dumnezeu e cauza universului). Multe dintre ele sunt de-a dreptul strălucite, dar niciunul nu m-a convins.

Nu m-a convins nici raţionamentul următor, pe care l-am auzit de la vărul meu Levi, cu câteva săptămâni în urmă. Levi - ginerele mătuşii mele Kate - mi-a spus că el crede în Dumnezeu din următorul motiv: Biblia e o scriere atât de ciudată, încât nicio minte omenească n-ar fi putut s-o născocească.

Îmi place argumentul lui Levi. E original şi plin de modestie. Şi sunt de acord cu el că Biblia poate părea ciudată - îmi vine minte regula care spune să tai gâtul unei vaci la locul unei crime nerezolvate (Deuteronomul 21:4) -. Totuşi, nu m-a convins. Noi oamenii am inventat destule lucruri de-a dreptul incredibile: biatlonul, curcanul umplut cu un canar umplut cu un pui, ba chiar şi ce a inventat băieţelul meu - "dansul puiului de găină Elmo" -. Asta ca să dau doar câteva exemple.

Ca s-o spun pe şleau, nu cred că mă poate convinge cineva să cred în Dumnezeu printr-o demonstraţie raţională. Păcat, fiindcă mi-ar fi rezolvat o problemă. Biblia îţi cere să crezi în Dumnezeu. Şi nu doar atât, ci şi să-L iubeşti - găseşti asta scris în nenumărate locuri. Cum să fac să respect această poruncă biblică? Că doar nu e suficient să repet, în gând sau cu voce tare, că există Dumnezeu: credinţa nu apare ca şi cum ai apăsa un buton.

Aşa că mi-am făcut un plan: în facultate am învăţat şi despre disonanţa cognitivă. Teoria asta spune că dacă te comporţi într-un anumit fel, convingerile tale vor începe să se modifice pentru a se armoniza cu comportamentul. Aşa că exact asta am de gând să fac în continuare. Dacă o să mă comport ca un om credincios şi plin de iubire de Dumnezeu timp de mai multe luni, poate chiar o să devin credincios şi iubitor de Dumnezeu. Dacă mă rog în fiecare zi, atunci poate că o să încep să cred în Fiinţa la care mă rog.

Bun. Hai să mă rog, atunci. Chiar dacă nu prea ştiu cum se face. Nu m-am mai rugat niciodată până acum. Asta dacă nu pun la socoteală cele câteva priviri spre tavan, pe vremea când eram copil şi mama era bolnavă.

Pentru început, oare în ce poziţie ar trebui să stau? Biblia ne oferă o mulţime de indicii în acest sens: cei care se roagă îngenunchează, se aşează, îşi înclină capul, privesc spre cer, îşi bagă capul între genunchi, îşi ridică mâinile în sus, se lovesc cu pumnul în piept. Sunt mai multe metode.

E destul de tentant să mă aşez, dar parcă e prea uşor. Fac parte din categoria celor care spun că succesul e 99 la sută transpiraţie, 1 la sută inspiraţie. Deci trebuie să transpir un pic, motiv pentru care aleg să mă rog ridicând braţele spre cer. Sunt ca o antenă spirituală. Oare pe ce lungime de undă pot să-l prind pe Dumnezeu?

Acum urmează ceea ce ar trebui să spun în rugăciune. Iarăşi am ezitări. Nu mă simt în stare să improvizez, deocamdată, aşa că am memorat câteva din rugăciunile din Biblie care-mi plac mai mult. Mă duc în sufragerie, mă aşez în faţa canapelei, îmi întind braţele către cer, înclin capul şi, răspicat, dar nu prea tare, recit următorul pasaj din Cartea lui Iov: "Gol am ieşit din pântecele mamei mele, şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat, şi Domnul a luat, - binecuvântat fie Numele Domnului!".

E un pasaj foarte frumos, dar mă simt ciudat când pronunţ cuvintele. Foarte rar am spus "Doamne" fără să urmeze "fereşte", sau "Domnul" fără să spun apoi un nume propriu

Mă simt cam nelalocul meu făcând toate lucrurile astea. Îmi transpiră palmele. Încerc să spun rugăciunea din adâncul inimii, dar am impresia că încalc două categorii de interdicţii, în acelaşi timp. Mai întâi, parcă încalc un tabu formulat de marii preoţi ai agnosticismului. Şi apoi, nu cumva încalc a treia dintre cele zece porunci? Dacă nu cred în cuvintele sacre pe care le spun, nu e ca şi cum aş lua numele Domnului în deşert?

Arunc o privire la ceas. Mă rog numai de un minut. Mi-am promis să încerc să mă rog măcar zece minute, de câte trei ori pe zi.

Aşa că mă întorc la treabă. Închid ochii şi încerc să-L vizualizez. Fiasco total. Mintea mea fabrică o serie de imagini-clişeu: Universul, sau mai curând aşa cum e înfăţişat la planetarium-ul Hayden; apoi un munte din Orientul Mijlociu, înconjurat de nori; apoi ceva care seamănă cu efectele speciale din filmul lui Kubrick, 2001: A Space Odyssey, atunci când nava a intrat în hyperspaţiu. Adică aproape orice, dar nu şi acel moş cu barbă albă şi voce tunătoare, stând printre nori.

Tot ce pot să spun - sper să-mi iasă mai bine data viitoare.

Nu e deloc imposibil. Când eram în liceu, am avut o mulţime de experienţe aproape mistice. Lucru ciudat, niciuna din ele n-a fost efectul ţigărilor de marijuana. Mă cuprindeau pe neaşteptate, durau doar câteva secunde, cam cât un strănut, dar ce senzaţie!

Dacă încep să le descriu o să semăn cu un guru dintr-o sectă New Age, dar fie: am simţit că sunt una cu universul. Că a dispărut orice limită între creierul meu şi restul lumii. Nu e ca şi cum aş fi înţeles la nivel conceptual că toate fiinţele şi lucrurile sunt conectate - mai degrabă am simţit asta, aşa cum simţi că ai rău de maşină sau că te prinde o răceală. Stările de iluminare mă luau pe nepregătite. Odată mi s-a întâmplat în timp ce stăteam întins pe o pătură, pe iarbă, în Central Park; altădată, când eram într-un tren ultrarapid Shinkasen, în timpul unei călătorii cu familia în Japonia. Au fost în acelaşi timp experienţe pline de umilinţă (prin comparaţie, viaţa mea părea aşa de fără rost şi meschină) şi exaltante (simţeam că sunt parte dintr-o chestie mult mai mare ca mine). După aceste orgasme mentale, iradiam de fericire câteva zile în şir... priveam viaţa cu ochii lui Buddha.

Nu ştiu din ce motiv, dar epifaniile acestea au luat sfârşit brusc, în ultimul an de liceu. Poate că următoarele douăsprezece luni îmi vor oferi cheia acelor stări. Sau poate că voi ajunge la concluzia că de fapt creierul mi-a jucat feste de doi bani.

Din volumul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie la Editura Philobia

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO