Ziarul de Duminică

Anul în care am trăit după Biblie (I)

Anul în care am trăit după Biblie (I)

Autor: A. J. Jacobs

13.07.2012, 00:00 276

Acum, în timp ce scriu aceste cuvinte, am o barbă care mă face să semăn cu Moise. Sau cu Abraham Lincoln. Poate chiar cu Ted Kaczynski. Mi s-a spus că semăn cu toţi trei.

Nu e o barbă bine îngrijită, de ieşit în lume. E o tufă zburlită, care se întinde încetişor către ochi şi se răsfiră până dincolo de linia gâtului.

Nu mi-am lăsat niciodată barbă până acum, aşa că pentru mine a fost o experienţă ciudată şi plină de învăţăminte. Acum sunt membrul unei societăţi secrete, cea a bărboşilor de pretutindeni - ne salutăm scurt, înclinând capul, atunci când ne vedem pe stradă, schiţând un surâs de recunoaştere . Mi s-a întâmplat ca oameni pe care nu-i cunoşteam să se apropie şi să-mi mângâie barba, aşa cum faci cu un labrador sau cu burta unei femei însărcinate.

Uneori a fost prilej de suferinţă. Mi s-a prins în fermoarul de la vestă de câteva ori, iar băiatul meu de doi ani s-a dovedit mult prea puternic pentru vârsta lui când a început să mă tragă de barbă. Pe lângă asta, am pierdut o groază de timp răspunzând întrebărilor personalului de securitate de pe aeroporturi.

M-au întrebat dacă nu cumva sunt Barbă-Neagră, fiorosul pirat. Aud numele formaţiei "ZZ Top" de cel puţin trei ori pe săptămână, iar nişte trecători mi-au strigat o dată "Hei, Gandalf!". Cineva mi-a zis că semăn cu Steven Seagal, ceea ce mi s-a părut cam ciudat, fiindcă n-are barbă.

M-am luptat cu mâncărimea şi căldura. Mi-am cheltuit cheltuit salariul pe o săptămână ca să-mi cumpăr balsamuri, pudră, unguente şi loţiuni. În barba mea şi-au găsit refugiu temporar crema de cappucino şi boabele de linte din supă.

Am reuşit să-i supăr de-a binelea pe unii.

De când port barbă, două fetiţe m-au văzut şi s-au pus pe bocit, iar un băieţel a dat fuga să se ascundă după fustele mamei.

Totuşi, nu vreau să fac rău nimănui. Părul de pe faţă este, pur şi simplu, cea mai vizibilă manifestare fizică a călătoriei spirituale pe care am început-o în urmă cu un an. Mi-am propus, atunci, să trăiesc un an întreg după canoanele din Biblie. Mai precis, să respect legile din Cartea Sfântă în cel mai literal mod posibil. Să urmez cele zece porunci. Să fiu fecund şi să mă-nmulţesc. Să-mi iubesc aproapele ca pe mine însumi. Să dau zeciuială. Şi nu doar atât. Să respect şi acele reguli de care lumea a uitat, dar pe care Biblia le menţionează: să nu porţi haine făcute din fibre amestecate; să-i omori cu pietre pe cei care preacurvesc. Şi, fireşte, să nu-ţi razi colţurile bărbii (Leviticul 19:27). Voi încerca să urmez Biblia pe de-a-ntregul, fără să fac nazuri sau să mă ghidez după preferinţe.

Acum, ca să vă faceţi o idee despre mine: am crescut în New York, într-o familie care n-avea nici în clin, nici în mânecă cu religia. Oficial sunt evreu, dar sunt evreu tot aşa cum pizza e "mâncare italienească". Evreu deci, dar nu din cale-afară. N-am învăţat la şcoala ebraică, n-am mâncat pâine nedospită. Ai mei au fost cel mai aproape de iudaism când au pus steaua lui David în vârful bradului de Crăciun, ilustrând clasicul paradox al asimilării evreilor de majoritatea creştină.

Nu vreau să sugerez că părinţii mei ar fi avut ceva împotriva religiei. Pur şi simplu religia nu era pentru noi. Doar trăiam în secolul XX! În casă la noi, credinţa era aproape un subiect tabu, la fel ca salariul tatălui meu sau ca obiceiul surorii mele de a fuma ţigări cu cuişoare.

Rareori am avut tangenţă cu Biblia, şi doar la un nivel superficial. În casa de lângă noi locuia pastorul luteran Schulze, un om bun la suflet care semăna uimitor de bine cu Thomas Jefferson. (Apropo, fiul său e actor şi, culmea, a jucat rolul preotului acela sinistru din "Clanul Soprano"). Pastorul Schulze avea nişte poveşti nemaipomenite despre demonstraţiile studenţeşti din anii '60, dar cum începea să vorbească despre Dumnezeu, pentru mine era ca şi cum ar fi vorbit o limbă străină.

Am fost şi eu la câteva bar-miţvah, dar nu-mi stătea gândul la ceremonie. Îmi petreceam timpul încercând să ghicesc cine dintre cei prezenţi avea chelie pe sub kippah. Am luat parte la înmormântarea bunicului dinspre tată, care a fost oficiată de un rabin într-un mod care mi-a stârnit mirarea. Cum putea rabinul acela să-l laude cu cuvinte aşa de alese pe bunicul meu, când nici măcar nu l-a cunoscut? Era de-a dreptul absurd.

Legat de raporturile mele cu religia din vremea copilăriei, cam asta-i tot.

Am fost agnostic încă dinainte să ştiu ce înseamnă cuvântul. Asta şi datorită felulului în care îmi reprezentam problema răului în lume. Dacă exista Dumnezeu, de ce mai erau boli şi războaie, şi mai ales de ce îi permitea învăţătoarei mele din clasa a patra, doamna Barker, să ne oblige să vindem prăjiturele fără zahăr din uşă în uşă? Dar în primul rând Dumnezeu mi se părea absolut inutil. Ce nevoie era de o zeitate pe care n-o vedea şi n-o auzea nimeni? Poate c-o fi existând, mă gândeam eu atunci, dar n-o să ştim nimic sigur, în această viaţă.

Facultatea n-a contribuit cu nimic la dezvoltarea mea spirituală. Am intrat la o universitate laică unde aveai mai multe şanse să studiezi semiotica ritualurilor Wicca decât tradiţia iudeo-creştină. Biblia se citea doar ca literatură: ca o carte veche, prăfuită, cu nimic mai credibilă decât Stăpânul Inelelor, a lui Tolkien. Bineînţeles, se făceau şi cursuri de istoria religiilor. Am învăţat că Biblia a inspirat unele dintre cele mai mari realizări ale umanităţii: mişcarea pentru drepturile omului, spiritul caritabil, abolirea sclaviei. Dar şi despre faptul că a fost folosită ca justificare pentru cele mai mari rele: război, genocid şi aservirea altor oameni.

Multă vreme am crezut că religia, cu toate părţile ei bune, este cam riscantă pentru lumea modernă. Că pericolul de a fi înţeleasă pe dos este prea mare. Mă gândeam că o să dispară încet-încet din peisaj, laolaltă cu alte lucruri arhaice. Ştiinţa mergea înainte. Cândva, în viitorul apropiat, vom ajunge să trăim într-un paradis terestru, sub auspiciile unui nou Iluminism, în care fiecare hotărâre se va lua prin recurs la o logică de fier, ca a vulcanianului Spock din Star Trek.

După cum, poate, aţi băgat de seamă, mă înşelam amarnic. Influenţa Bibliei, şi a religiilor, în general, rămâne o forţă redutabilă, poate chiar mai mult decât pe vremea când eram copil. Aşa că în ultimii ani religia a devenit pentru mine o obsesie. Oare chiar să sufere jumătate din oamenii de pe faţa pământului de un uriaş delir colectiv? Nu cumva lipsa mea de interes pentru spiritualitate e o carenţă majoră a personalităţii mele? Am început să mă întreb dacă lipsa mea de credinţă mă împiedică să cunosc o parte însemnată a condiţiei umane, tot aşa cum cineva trece prin viaţă fără să fi ascultat vreodată Beethoven sau fără să se fi îndrăgostit. Şi, lucrul cel mai important, de puţin timp, sunt tatăl unui copil. Dacă lipsa credinţei este un defect, nu vreau că fiul meu să-l moştenească.

Ştiam aşadar că vreau să explorez religia. Mai rămânea să-mi dau seama cum.

Din volumul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie la Editura Philobia

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO