Apariţie şi revelaţie
Catolicismul admite posibilitatea apariţiilor Sfintei Fecioare, considerate viziuni ale simţurilor. Odată cu recunoaşterea autenticităţii unora dintre ele, a fost admis, totodată, şi conţinutul mesajelor transmise. În aceste cazuri, Maria a cerut credincioşilor să mediteze la respectivul mesaj şi să îi îndeplinească eventualele solicitări (portul unor veşminte bisericeşti, o anumită rugăciune etc.). Aşadar, problema care se ridică este cea a statutului acestor apariţii în raport cu Revelaţia creştină în general. Sunt ele complementare Revelaţiei, o evoluţie a anumitor puncte ale sale ori, şi mai mult, o actualizare a Revelaţiei în ansamblul ei? Pe marginea acestei probleme mai există încă dispute, chiar dacă toţi autorii împărtăşesc o certitudine comună.
Certitudinea aceasta constă în faptul că Revelaţia propriu-zisă (denumită deobicei "Revelaţie publică" şi, uneori, "Revelaţie universală") a fost finalizată odată cu trecerea în nefiinţă a ultimului apostol. Informaţiile necesare "sunt conţinute în Biblie sau în depozitul de tradiţii apostolice, fiind transmise mai departe de Biserică" (A. Poulain), aşa că speranţele întru noi adevăruri legate de credinţă nu sunt rezonabile. Cu toate acestea, Biserica admite posibilitatea unor revelaţii "private", termen destul de impropriu, fiindcă aceste revelaţii îl pot privi nu doar pe beneficiarul lor, ci şi alte persoane sau întreaga Biserică. Consiliul de la Trento foloseşte expresia - mult mai satisfăcătoare - de "revelaţie specială" sau "revelaţie particulară". Termenul "revelaţie" arată că este vorba despre cunoştinţe dezvăluite într-o manieră supranaturală. Sfânta Scriptură menţionează deja mai multe asemenea "revelaţii particulare" (în special pe acelea al căror beneficiar a fost Sfântul Pavel). Istoria Bisericii mai raportează şi altele, nenumărate. Acestea sunt justificate "pozitiv prin obiectul, scopul şi destinatarul lor" (P. Adnes). Apariţiile Maicii Domnului aparţin acestei categorii de revelaţii particulare.
Atunci când Biserica recunoaşte autenticitatea revelaţiilor, nu pronunţă nicio hotărâre care să-i oblige pe credincioşi la o conduită anume şi nici nu impune o nouă definiţie a credinţei. Uneori se mulţumeşte să afirme că mesajul transmis cu prilejul apariţiei "nu conţine niciun element care să contravină credinţei şi bunelor moravuri". Alteori apelează de la bun început la propria autoritate, afirmând că, în acel caz anume, este prudentă o abordare potrivită cu credinţa. Declaraţiile făcute de suveranii pontifi referitoare la acest subiect sunt clare, ba chiar restrictive. În secolul al XVIII-lea cardinalul Lambertini, ajuns ulterior papă sub numele de Benedict al XIV-lea, a stabilit, în celebrul său tratat referitor la condiţiile beatificării şi canonizării, o distincţie devenită celebră între "asentimentul credinţei umane", pe care îl datorăm apariţiilor recunoscute de Biserică, şi "asentimentul dogmei catolice" (sau al "credinţei divine"), pe care îl datorăm adevărurilor conţinute în Revelaţie sau care sunt definite la nivel dogmatic de Biserică: "Ar trebui să ştim", scria viitorul papă, "că aprobarea dată de Biserică unei revelaţii private nu este altceva decât permisiunea, oferită după o cercetare atentă, de a face publică această revelaţie, pentru instruirea şi binele credincioşilor. Unor asemenea revelaţii, chiar şi când sunt aprobate de Biserică, nu trebuie să le acordăm asentimentul dogmei catolice: putem doar, cu necesară prudenţă, să le oferim asentimentul credinţei umane, în măsura în care ele sunt probabile şi credibile din punct de vedere al dogmei". Benedict al XIV-lea arăta chiar că există şi posibilitatea de a nu crede în aceste revelaţii şi, astfel, nici în apariţiile recunoscute de Biserică, "dar să o facem cu modestia cuvenită, din motivele corecte şi fără intenţia de a le dispreţui".
Relativizarea revelaţiilor private, chiar şi a celor aprobate de Biserică, va deveni norma hotărârilor ecleziastice. Pe 6 februarie 1875, ca reacţie la cererea arhiepiscopului de Santiago de Chile, care întreba dacă expunerea statuilor sau a tablourilor reprezentând Notre-Dame de La Salette şi Notre-Dame de Lourdes este autorizată în biserici (cele două apariţii fiind deja aprobate solemn de către episcopul de Grenoble, respectiv cel de Tarbes), Congregaţia Riturilor a oferit un răspuns succint: "Apariţiile sau revelaţiile nu sunt nici aprobate, nici condamnate de Sfântul Scaun; se permite credincioşilor să le facă subiecte al pietăţii lor, ţinându-se seama de datele existente şi de valoarea mărturiilor". Avem de-a face chiar cu refuzul de a implica autoritatea pontificală, într-un alt document al aceleiaşi Congregaţii (în mai 1877) sau în scrisoarea papală Pascendi (1907). În acest din urmă document, Sanctitatea Sa Papa Pius al X-lea, evocând "pioasele tradiţii" în general (apariţii, viziuni, miracole etc.), amintea că Biserica nu este "un garant… al veridicităţii faptelor; pur şi simplu nu împiedică pe nimeni să creadă în lucruri care concordă cu motivele credinţei umane".
"Tema revelaţiilor private", s-a scris, "este una dintre cele mai dificile şi mai puţin abordate din punct de vedere strict teologic". Aşa se face că anumiţi teologi au emis opinii diferite (Sfântul Robert Bellarmin, Suarez, K. Rahner, M. Nicolau etc.). Conform acestora, "dacă originea divină a unei revelaţii este sigură, această revelaţie presupune atunci, în mod necesar, o adeziune a credinţei divine, cel puţin din partea beneficiarului. Unicul motiv al credinţei este, de fapt, autoritatea cuvântului lui Dumnezeu. Atunci când această autoritate este prezentă, indiferent care este materia prin care se manifestă, ea este suficientă pentru a atrage după sine asentimentul credinţei divine". În condiţiile în care cauza activă este aceeaşi, şi anume Dumnezeu, nu trebuie să subestimăm revelaţiile private, recunoscute ca fiind autentice, în dauna Revelaţiei "publice".
Dezbaterea teologică referitoare la tipul de adeziune ce trebuie acordat apariţiilor nu este încheiată. Până în prezent, Magisterul Bisericii Catolice s-a arătat prudent, ba chiar reţinut. Cu toate acestea, au existat şi cazuri în care s-a pronunţat în mod solemn asupra caracterului supranatural al faptelor. Este vorba în special despre instrucţiunile scrise date în 1862 de episcopul de Lourdes, în care era recunoscută autenticitatea apariţiilor pe care le trăise Bernadette: "Considerăm neîndoielnic faptul că Sfânta Fecioară, Maica Domnului, i-a apărut realmente Bernadettei Soubirous, pe data de 11 februarie şi în zilele următoare, de optsprezece ori în total,… susţinem că această apariţie întruneşte toate caracteristicile realităţii, iar cucernicii sunt îndreptăţiţi să o considere adevărată." Instrucţiunile scrise nu se limitau doar la aprecierea că apariţiile din 1858 erau în concordanţă cu credinţa şi morala, ci afirmau şi caracterul supranatural al acestora.
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Philobia
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
