Ziarul de Duminică

Amantul japonez/ de Isabel Allende

Amantul japonez/ de Isabel Allende

Autor: Ziarul de Duminica

26.11.2015, 23:43 424

Isabel Allende, nepoata fostului preşedinte chilian Salvador Allende, s-a născut în 1942 la Lima, în Peru. Îşi petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de cincisprezece ani şi lucrează ca ziaristă. În 1982, primul ei roman, Casa spiritelor, are un succes fulminant şi devine imediat bestseller internaţional. În 1984 publică Despre dragoste şi umbră, apoi Eva Luna (1987), Povestirile Evei Luna (1989) şi Planul infinit (1991). În anul 1992, fiica scriitoarei, bolnavă de porfirie, moare. Următoarea ei carte, Paula (1994), îi este dedicată. De mult succes se bucură insolitul volum  Afrodita (1997), romanele Fiica norocului (1999) şi Portret în sepia (2000), volumul de memorii Ţara mea inventată (2003) şi romanul Zorro (2005). În 2006 îi apare romanul Inés a sufletului meu, în 2007 publică volumul autobiografic Suma zilelor, în 2009, romanul Insula de sub mare, iar în 2011, Caietul Mayei, toate bestselleruri internaţionale. La începutul lui 2014 apare Jocul Ripper, primul thriller al autoarei. În 1994, statul francez i-a acordat titlul de Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres, iar în 2004 a fost primită în American Academy of Arts and Letters. Amantul japonez, cel mai recent roman al lui Isabel Allende, o fascinantă poveste despre puterea dragostei de a transgresa timpul şi spaţiul, va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei”, traducerea fiind semnată de Cornelia Rădulescu.

 

Franţuzul

La Lark House, ocupat de o deprimantă majoritate feminină, Jacques Devine era vedeta, considerat singurul amorez printre cei douăzeci şi opt de bărbaţi ai stabilimentului. Îi spuneau „Franţuzul“ nu pentru că s-ar fi născut în Franţa, ci pentru rafinata sa urbanitate – mereu dădea întâietate doamnelor, le trăgea scaunul şi nu-l vedeai deschis la şliţ – şi pentru că putea să danseze, în ciuda spinării făcute praf. La nouăzeci de ani mergea drept graţie coloanei împânzite de vergele, şuruburi şi piuliţe; pe cap mai păstra ceva din părul cârlionţat şi ştia să joace cărţi, trişând cu dezinvoltură. Era sănătos, dacă lăsăm la o parte artrita, tensiunea ridicată şi surzenia generalizată a vârstei înaintate, deşi nu putea să-şi amintească dacă mâncase sau nu; drept care se afla la nivelul al doilea, unde dispunea de asistenţa necesară. Venise la Lark House împreună cu a treia soţie, care mai apucase să trăiască doar trei săptămâni înainte să moară lovită de un biciclist neatent. Ziua franţuzului începea devreme: făcea duş, se îmbrăca şi se bărbierea cu ajutorul lui Jean Daniel, un îngrijitor haitian, străbătea aşezământul sprijinindu-se în baston şi foarte atent la biciclişti, traversa la Starbucksul de la colţ pentru prima din cele cinci cafele pe care le bea zilnic. Divorţase o dată, rămăsese văduv de două ori şi nu dusese lipsă de partenere pe care le seducea cu trucuri de iluzionist. Calculase recent că se amorezase de şaizeci şi şapte de ori – şi notase cifra în carneţel, ca să nu uite, căci numele şi chipurile norocoaselor de mult i se şterseseră din memorie. Avea câţiva copii recunoscuţi plus unul rezultat dintr-o legătură clandestină cu o femeie pe care uitase cum o chema, avea nepoţi – nişte ingraţi, care abia aşteptau să-l vadă plecând pe lumea cealaltă ca să-l moştenească. Se zvonea că avea o mică avere făcută cu multă îndrăzneală şi puţine scrupule. Mărturisea el însuşi, fără umbră de remuşcare, că petrecuse o vreme la puşcărie, de unde ieşise cu nişte tatuaje ca de pirat pe braţele acum fleşcăite, pătate şi ridate, deci care abia se mai vedeau, şi că făcuse bani buni speculând economiile gardienilor.

Deşi asaltat de atenţia mai multor doamne de la Lark House, care-i lăsau prea puţin timp pentru alte manevre amoroase, Jacques Devine s-a amorezat de Irina Bazili de cum a văzut-o trecând cu tableta pe care-şi lua notiţe şi cu funduleţul ei obraznic. Fata nu avea nici măcar o picătură de sânge caraibean, astfel că posteriorul ei de mulatră era un miracol al naturii, asigura omul după ce-şi bea primul Martini şi mirat că nu observaseră şi alţii. Îşi petrecuse cei mai frumoşi ani făcând negoţ între Puerto Rico şi Venezuela, unde se obişnuise să aprecieze femeile privindu-le din spate. Acele fese epice i se fixaseră definitiv pe retină; le visa, le observa pretudindeni, chiar şi într-un loc atât de puţin propice precum Lark House şi la o femeie atât de slabă precum Irina. Brusc, viaţa sa de bătrân fără proiecte sau ambiţii s-a umplut cu această dragoste târzie şi totalitară, care i-a alterat tihna rutinieră. La puţin timp după ce a cunoscut-o, i-a demonstrat entuziasmul cu un scarabeu de topaze şi briliante, una din rarele bijuterii salvate de lăcomia urmaşilor. Irina nu a vrut să-l primească, însă refuzul ei i-a urcat amorezului tensiunea arterială la nişte cote alarmante, drept care tot ea a fost silită să-l păzească toată noaptea la urgenţă. Cu perfuzia în venă, printre suspine şi reproşuri, Jacques Devine i-a declarat sentimentele sale dezinteresate şi platonice. Nu îi dorea decât compania, ca să-şi bucure ochii cu tinereţea şi frumuseţea ei, să-i asculte glasul diafan, să-şi imagineze că îl iubea şi ea, chiar dacă doar cu o iubire filială. Sau putea să-l iubească ca pe un străbunic.

A doua zi, după amiază, în timp ce Jacques Devine îşi savura ritualul Martini, Irina, cu ochii roşii şi cearcăne albastre după noaptea nedormită, i-a povestit totul Lupitei Farías.

– Ce să-ţi spun, mare noutate. Păi aici tot timpul îi descoperim pe rezidenţi într-un pat străin, nu numai pe muşulici, ci şi pe băbuţe. În lipsa bărbaţilor, bietele de ele se mulţumesc cu ce găsesc. Toată lumea are nevoie de cineva.

– În cazul domnului Devine e vorba despre o dragoste platonică, Lupita.

– Nu prea ştiu eu ce-i fi însemnând asta, dar dacă e ceea ce-mi închipui, să nu-l crezi. Franţuzul are un implant în cocoşel, un cârnăcior de plastic care se umflă cu ajutorul unui dispozitiv disimulat în boaşe.

– Ce spui tu acolo, Lupita? a râs Irina.

– Ce auzi. Jur. Eu nu l-am văzut, dar franţuzul i-a făcut o demonstraţie lui Jean Daniel. De-a dreptul impresionant.

După care draga de ea i-a împărtăşit ceea ce constatase în mulţii ani lucraţi la Lark House: că vârsta în sine nu îi face pe oameni mai buni sau mai înţelepţi, ci doar întăreşte trăsăturile pe care aceştia le-au avut dintotdeauna.

– Adică un ticălos nu devine mărinimos la bătrâneţe, Irina, ci şi mai ticălos. Precis că Devine a fost un afemeiat toată viaţa, drept care acum e un crai bătrân şi libidinos.

Neputând să-i restituie broşa-scarabeu pretendentului, Irina s-a dus la Hans Voigt, care a informat-o că e absolut interzis să primeşti cadouri şi bacşişuri. Fireşte, regula nu se aplica în cazul bunurilor pe care aşezământul le primea de la muribunzi, nici al donaţiilor menite a sălta în capul listei de aşteptare pe cineva, numai că despre asta nu a suflat o vorbă. Directorul a luat gângania oribilă de topaz şi a aruncat-o într-un sertar, urmând să i-o restituie el.

O săptămână mai târziu, Jacques Devine i-a pasat Irinei şaizeci de dolari în bancnote de douăzeci; de data asta, Irina s-a dus glonţ la Lupita, care era adepta soluţiilor simple: femeia a pus banii în cutia de trabucuri în care îşi ţinea omul lichidităţile, convinsă că n-avea să ţină minte cât scosese şi cât avea. Astfel a rezolvat Irina problema bacşişurilor, nu şi pe cea a înflăcăratelor misive pe care i le scria Jacquel Devine, a invitaţiilor la cină la restaurante scumpe, a nenumăratelor pretexte sub care o chema în camera lui ca să-i povestească isprăvi şi succese exagerate care nu i se întâmplaseră niciodată şi, în cele din urmă, propunerea de căsătorie. Franţuzul, expert în ale seducţiei, recăzuse în adolescenţa dureros de timidă, astfel că în loc de a i-o declara verbal, i-a înmânat o scrisoare perfect lizibilă, scrisă la computer. Plicul conţinea două pagini burduşite de ocoluri, metafore şi repetiţii, care se puteau rezuma după cum urmează: Irina îi redase energia şi dorinţa de viaţă, el îi putea oferi confort şi bunăstare, de pildă în Florida, unde e mereu cald, iar când va fi să rămână văduvă era asigurată din punct de vedere economic. Din toate punctele de vedere, ieşea în câştig, mai spunea în scrisoare, căci diferenţa de vârstă era în favoarea ei. Semnătura semăna cu urmele lăsate de un ţânţar. Fata nu l-a mai informat pe director, de frică să nu fie dată afară, şi a lăsat scrisoarea fără răspuns, sperând ca amorezul să uite, numai că de data asta omului i-a funcţionat memoria recentă. Reîntinerit de patimă, a continuat să o bombardeze cu misive tot mai urgente, în timp ce ea îl evita, rugându-se Sfintei Parascheva ca moşul să-şi întoarcă atenţia către duzina de doamne octogenare care-l vânau.

 

Romanul va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei”, traducerea fiind semnată de Cornelia Rădulescu

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO