Recentele comentarii despre cele două sesiuni ale BAC-ul din acest an m-au întors cu gândul mult înapoi, la vremea când umblam şi eu la şcoli. Şaptesprezece ani am fost instituţionalizat în sistemul de învăţământ, de la primar la superior. Am numărat anii pentru că, din păcate, nu-i mai ştiu număra pe toţi învăţătorii, profesorii, asistenţii, lectorii, şefii de lucrări, conferenţiarii şi profesorii universitari care şi-au pierdut vremea cu mine străduindu-se să-mi bage tot felul de lucruri în cap, de la alfabet la economie politică, de la istoria partidului comunist la geometrie diferenţială, de la socialism ştiinţific la procese hidrodinamice. Am făcut un "inventar" al "învăţătorilor" mei instituţionali şi am realizat că, din cei foarte mulţi, patru sunt aceia ale căror învăţături mi-au fost, şi încă îmi sunt, cu adevărat, de folos.
În ordine: profesoara de matematică din şcola generală şi din liceu, Duca Georgeta, care mi-a fost şi profesor şi diriginte vreme de opt ani, de la care am învăţat că, dacă tot ai de făcut un lucru, atunci e de preferat să-l faci foarte bine.
Apoi, profesorul de sport (tot opt ani l-am avut) Nicolae Danieleanu, fost handbalist de performanţă, care mă bătea rău când mă prindea fumând în WC-ul liceului dar nu mă raporta niciodată directorului (ăsta din urmă un satrap, absolvent de Filologie dar predând cu spume socialismul ştiinţific). De la nea Nae am învăţat să pierd fără să mă predau, am învăţat să-mi gestionez victoriile cu decenţă, să-mi respect adversarii, să lupt şi (ba chiar mai ales) când lupta pare pierdută, să ştiu să-mi stăpânesc durerea, să nu jignesc, cu bucuria mea, suferinţa altora, să mă ridic împotriva regulilor strâmbe şi a imposturii. "Vasilescule - striga nea Nae -, ţine minte: prea mulţi proşti la loc de cinste!"
Şi avea dreptate şi atunci, şi astăzi.
Urmează doamna Râmniceanu Speranţa, profesoara de franceză din liceu care, oră de oră, indiferent de lecţia pe care o avea de predat, ne repeta, obsedant, că două sunt valorile fundamentale la care ar trebui să învăţăm să ne raportăm şi în înţelesul cărora ar trebui să ne străduim să trăim: "L' amour et l'amitié".
Mai apoi, şi ultimul pe listă, bătrânul profesor universitar, cu doctorat la Heidelberg, Dumitru Săndulescu, rectorul Institutului pe care l-am absolvit. Omul preda "Procese fizico-chimice" la un asemenea nivel încât nici asistenţii şi conferenţiarii lui nu pricepeau nimic. Era tobă de carte, dar nu doar de carte de ştiinţă - nea Mitică era tobă de cărţi. De la omul ăsta am învăţat ce-i aia superioritatea generoasă şi solidaritatea: în opinia sa studentul şi profesorul-doctor erau, în primul rând, parteneri şi colegi de năzuinţe şi de idealuri. Solidaritatea lui m-a salvat în repetate rânduri, atunci când m-a apărat, în cauze drepte, pe care, răzvrătit, le susţineam, în răspărul epocii.
Cam cu învăţăturile acestor patru profesori am rămas după şaptesprezece ani de şcoală. Restul am uitat sau sunt pe cale să uit.
Nota bene: cu toate lucrurile pe care între timp le-am uitat am luat BAC-ul. Despre celelalte, cele care mi-au rămas, nu m-a întrebat nimeni, niciodată, nimic.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
