Prozator portughez, nascut in 1927, Vitorio Kali a fost unul dintre capii loviturii militare din Angola, din 1962, contra regimului lui Salazar. Prieten al presedintelui Agostinho Neto, a devenit consilier al acestuia pe probleme legate de Portugalia. Autor al mai multor lucrari de fictiune si al unor eseuri filosofice, personalitate de marca a literaturii portugheze contemporane, Kali a fost primul laureat al Premiului de Literatura Circulo de Leitores (1980), cu romanul Janika.
- Aveti o biografie tumultuoasa. Am vrea doar sa amintim ca, alaturi de o serie de personalitati ale literaturii portugheze si angoleze (Manuel Alegre, Luandino Vieira, Antonio Jacinto), ati fost inchis, in timpul dictaturii lui Salazar.
- Am fost mereu un rebel. Portugalia, in tineretea mea, se afla sub un regim dictatorial si obligatia noastra etica era de a ne opune lui Salazar, trupelor sale de soc si politiei secrete. Imi amintesc de momentul cand universitatea noastra a fost invadata de soldatii Garzii Nationale Republicane care, pe cai, au daramat portile, iar noi am aruncat in ei cu pietre si cu tot ce aveam la indemana, fiind aparati de insusi rectorul. Eu am fost batut de catre unul dintre acei soldati, care mi-a fracturat un brat.
Atunci nu era posibil sa facem o revolutie in Portugalia, asa ca m-am decis sa plec in Angola. Alti tovarasi de-ai mei au plecat in Mozambic si in Guineea, unde aveau loc deja miscari ale unor grupuri armate de patrioti din acele viitoare natiuni africane. In Luanda am pregatit o lovitura militara pentru a dobori, in 1963, regimul fascist portughez. Nu am reusit, fiind tradati de unii membri ai marinei din fortele de ocupatie. In aceasta etapa a vietii mele, i-am cunoscut pe cativa camarazi de arme, cum ar fi Luandino Vieira si Antonio Jacinto, care au devenit, ulterior, mari figuri ale literaturii angoleze. Ei au fost inchisi cu mine si cu Manuel Alegre in inchisorile din Luanda.
- Ati ajuns la literatura prin politica, sau invers? Cu ce sentimente va rememorati acele momente ale tineretii?
- Eu scriam inca din copilarie. Primul meu roman a fost publicat cand aveam 15 ani. Se numea "Pulbere si sange". In timpul studentiei, am publicat alte carti, printre care o teza despre filosofia existentiala a Istoriei. Asadar, am parcurs aproape in paralel drumul experientei literare si pe cel al contestarii regimului din tara mea. Dar nici unul nu l-a influentat direct pe celalalt. Obiectivul meu literar si metafizic era investigarea universurilor oculte ale Cosmosului in relatie cu diversele planuri ale psihicului nostru si explorarea dimensiunilor pe care i le confereau realitatii absolute. In politica, atiutudinea mea era definita de lupta pentru libertatea si demnitatea umana, impotriva puterilor Raului in termeni ontologici. Am nostalgia tineretii, deoarece in acea perioada a vietii mele mi-am consolidat personalitatea.
- Ati fost unul dintre colaboratorii apropiati ai primului presedinte al Republicii Angola, Agostinho Neto. In ce relatii ati fost cu el?
- Eram in contact cu Agostinho Neto inca pe cand se afla in padurile din imprejurimile Luandei, in fruntea miscarii de gherila alcatuita de Miscarea Populara de Eliberare a Angolei. Contactele noastre se faceau prin grupuri clandestine care circulau intre Luanda si Brazaville. Cand Neto a sosit cu trupele la Luanda, dupa triumful Revolutiei noastre din Aprilie in Portugalia, am devenit prietenul lui intim, cu atat mai mult cu cat exista intre noi o identificare culturala de mare profunzime. Neto se dovedise un mare poet, avea o viziune aproape profetica asupra istoriei, iar eu am colaborat cu el in cateva domenii fundamentale pentru stabilirea relatiilor viitoare dintre Angola si Portugalia. Moartea lui, aproape enigmatica, a fost o catastrofa. Au aparut figuri noi pe esichierul politic din Luanda, s-au dezlantuit alte razboaie civile in teritoriu, mari confruntari de interese datorate zacamintelor de petrol, vechii protectori politici si economici au trecut in tabara adversa, populatiile au fost flagelate in mod violent, tara s-a transformat intr-un infern de mutilati, dezertori si gangsteri si nici in ziua de astazi nu stim care va fi rezultatul final.
- Romanele dvs. au fost distinse cu prestigioase premii literare - Circulo de Leitores, Manchete - si au cunoscut editii succesive. Ce este mai important pentru destinul unui scriitor: acest gen de distinctii, sau succesul de public?
- Destinul literar al unui autor nu se defineste nici prin distinctii, nici prin succesul de public, ci prin incarcatura de atemporalitate pe care o contine opera sa. Aproape intotdeauna, premiile depind de componenta juriilor, iar acestea se afla de obicei in slujba unor interese economice si politice straine. Multi autori valorosi nu au castigat niciodata un premiu. Altii, pe care lumea i-a uitat repede, au avut sansa de a obtine un premiu si de a inregistra vanzari-record. Acest lucru se intampla si in prezent cu Premiul Nobel, care a ignorat sistematic geniul unui Borges.
De asemenea, succesul de public depinde de forta marketingului. Exista scriitori din coada listei, mediocri, flecari si vanitosi, care fac vanzari de milioane si se transforma in best-sellers numai pentru ca editorii dintr-o tara, afland despre notorietatea unui autor pe alte meleaguri, il inhata rapid, profitand de undele tenebroase ale mass-media si culegand, la randul lor, beneficiile propagandei de moment. Nu imi place sa vorbesc despre mine, dar voi spune mereu ca raman indiferent la circumstantialismul in care opera mea este proiectata. Singurul lucru pe care il am in vedere este acela ca doresc sa transmit cititorilor tezele pe care le consider importante pentru implinirea lor existentiala si pentru dezvoltarea spiritualitatii lor in calitate de fiinte cu adevarat umane.
- Dramaturgul Kali datoreaza ceva romancierului Kali?
- Am scris prima piesa de teatru, "Miturile spanzurate", plecand de la o teorie a cunoasterii elaborata nu prin experienta trairii diverselor stari ale sufletului sau ale continuturilor sale emotionale, ci prin reconditionarea acestuia in functie de parametrii logici in care perspectivele actiunilor urmeaza principiile noilor categorii conceptuale, cum ar fi mobilizarea unor forme inca necunoscute ale spatiului scenic, definirea timpurilor pluridimensionale si a obiectivelor care incadreaza realitati negandite. Este evident ca acest aspect axiomatic al teatrului meu se deosebeste de arhitectura operei de fictiune, deoarece o piesa de teatru se scrie pentru o scena obiectiva, care respecta schemele tehnice ale regiei si scenografiei, iar un roman se scrie pentru o situatie abstracta individuala, in care cititorul trebuie sa se situeze pe pozitia critica a abordarii sentimentelor si propriilor idei.
In rest, nu trebuie sa vedem teatrul si romanul ca pe niste tehnici autonome fata de aceeasi realitate. Teatrul este integrarea fizica a aceluiasi spatiu sacru, este o atitudine totemica, religioasa, mitica. Romanul este forta de interpretare critica a unei teze si, chiar atunci cand se desfasoara in plan emotional, parghiile sale primordiale apartin arhetipurilor din subconstientul nostru, fundamentat pe o Ratiune Esentiala anterioara oricarui act.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
