Leszek Kolakowski
Este Dumnezeu fericit?
Eseuri
Editura Curtea veche
Cuvânt-înainte de Vladimir Tismăneanu. Traduceri din limba polonă de Constantin Geambaşu şi din limba engleză de Mihnea Gafiţa.
La 17 iulie s-au împlinit cinci ani de la încetarea din viaţă a marelui filosof Leszek Kołakowski (1927-2009). La Târgul internaţional de carte din luna mai, Bookfest, Editura Curtea veche a lansat două din cărţile lui esenţiale, pe care le vom prezenta în două săptămâni diferite.
„Scriitor desăvârşit şi teoretician captivant – scrie Vladimir Tismăneanu –, Kolakowski a încarnat ceea ce Thomas Mann a definit drept nobleţea spiritului. Istoricul Tony Judt l-a numit corect drept «ultimul cetăţean ilustru al Republicii Literelor din secolul douăzeci». Ceea ce face gândirea lui Kolakowski atât de interesantă este vibranta ei viaţă interioară, modul original de a impune asocieri intelectuale şi prezenţa permanentă a unei perspective morale. El a refuzat o interpretare monistă a istorie, dar a rămas întotdeauna fidel principiului că adevărul există şi nu poate fi divizat în elemente care se află în conflict unul cu celălalt. Într-o perioadă în care radicalismul pare să fi căpătat o traiectorie ascendentă, când valorile liberalismului sunt atacate de adepţii «ipotezei comuniste» (de exemplu, filozoful francez marxist Alain Badiou sau excentricul gânditor sloven Slavoj Zizek), scrierile lui Kolakowski reprezintă un important avertisment asupra faptului că ideile chiar contează şi că ideile greşite pot avea consecinţe catastrofale.”
„Este Dumnezeu fericit?” este o colecţie a principalelor sale contribuţii la înţelegerea naturii şi valorilor stângii în secolul douăzeci. După o scurtă perioadă în care a fost fascinat de stalinism, Kołakowski a devenit, după 1953, principala voce a revizionismului marxist est-european. Pentru prezentul volum, fiica filozofului, Agnieszka Kołakowska, a scris o pertinentă introducere.
Kolakowski răspunde la întrebarea „Este Dumnezeu fericit?” în maniera sa tipic mucalită: „Ne putem imagina fericirea dar nu o putem trăi. Dacă ne imaginăm că iadul şi purgatoriul nu mai există şi că toate fiinţele umane, fiecare în parte fără excepţie, au fost mântuite de Dumnezeu şi se bucură de graţia divină, fără absolut nicio privaţiune, perfect satisfăcuţi, fără să mai simtă durere sau moartea, atunci ne putem imagina că fericirea lor este reală şi că necazurile şi suferinţele din trecut au fost uitate.”
Iată câteva fragmente din eseul care dă titlul volumului:
„Întâia biografie a lui Siddhartha, viitorul Buddha, scoate la iveală faptul că, multă vreme, el a fost cu totul neştiutor de ticăloşia condiţiei umane. Fiu de rege, şi-a petrecut anii tinereţii în plăceri şi lux, înconjurat de muzici şi desfătări lumeşti. Se căsătorise deja când zeii au hotărât să-i aducă iluminarea. Într-o zi, a văzut un bătrân decrepit, apoi suferinţa unui om foarte bolnav, apoi un cadavru. Abia în acel moment a devenit conştient de realitatea bătrâneţii, a suferinţei şi a morţii, adică de existenţa tuturor acelor aspecte dureroase ale vieţii, de care până atunci se ţinuse departe. Văzându-le, a hotărât să se retragă din lume, ca să devină călugăr şi să pornească în căutarea drumului către Nirvana. Putem, deci, presupune că era fericit câtă vreme nu cunoştea realităţile dure ale vieţii; şi că, la sfârşitul propriei vieţi, după o lungă şi epuizantă călătorie, a obţinut autentica fericire aflată dincolo de condiţia pământeană.
Poate fi descrisă Nirvana ca fiind o stare de fericire? Cei care, precum autorul rândurilor de faţă, nu ştiu să citească scripturile timpurii budiste în original, n-au cum să fie siguri; cuvântul fericire nu apare în traduceri. De asemenea, e greu să ştii cu siguranţă dacă sensul unor cuvinte precum conştiinţă sau sine corespunde sensului lor din limbile moderne. Ni se spune că Nirvana presupune renunţarea la sine. Acest lucru s-ar preta interpretării că poate exista, cum pretindea filozoful polonez Elzenberg, fericire fără subiect – fericire şi atât, fără nici o legătură cu fericirea unei persoane anume. Ceea ce pare absurd. Dar limba noastră nu este niciodată potrivită pentru a descrie realităţile absolute. Unii teologi au susţinut că putem vorbi despre Dumnezeu numai prin negare, spunând ce nu este el. Tot aşa, poate că nu putem şti ce este Nirvana şi nu putem spune decât ce nu este. Şi totuşi, e greu să fii satisfăcut numai cu negaţia — am dori să spunem ceva în plus. Presupunând că ni se îngăduie să spunem câte ceva despre ce înseamnă a fi în starea de Nirvana, întrebarea cea mai dificilă este următoarea: o persoană aflată în starea respectivă e conştientă de lumea din jurul ei? Dacă nu, dacă e cu totul detaşată de viaţa pământească, din ce fel de realitate face parte? Şi, dacă este conştientă de lumea experienţelor noastre, atunci trebuie să fie conştientă şi de rău, şi de suferinţă. Dar este posibil să fii conştient de rău şi de suferinţă şi, totuşi, să fii absolut fericit? Aceeaşi întrebare se iveşte cu privire la rezidenţii fericiţi ai raiului creştin. Trăiesc ei într-o izolare totală faţă de lumea noastră? Dacă nu – dacă sunt conştienţi de mizeria existenţei pământeşti, de toate lucrurile oribile care se petrec în lume, de laturile ei diabolice, de rău, şi durere, şi suferinţă – cum ar putea fi fericiţi în orice sens recognoscibil al termenului? (S-ar cuveni să clarific: nu folosesc aici cuvântul fericit în sensul în care nu înseamnă cu nimic mai mult decât «mulţumit» sau «satisfăcut», ca, de pildă, în enunţurile: «Sunteţi fericit de locul acesta din avion? » şi «Sunt foarte fericit de acest sandvici». Cuvântul care desemnează fericirea are o paletă de sensuri mai largă în limba engleză faţă de alte limbi europene, în care sensul său este mai restrâns, de unde şi zicala germană: I am happy, aber glücklich bin ich nicht.)
Atât budismul, cât şi creştinismul sugerează că eliberarea supremă a sufletului e totuna cu o seninătate absolută, adică pacea totală a spiritului. Iar absoluta seninătate este totuna cu absoluta imuabilitate. Dar, dacă spiritul meu se află într-o stare de imuabilitate, în aşa fel, încât nimic nu-l poate influenţa, fericirea mea va fi precum fericirea unei pietre. Oare chiar vrem să spunem că o piatră este întruchiparea perfectă a mântuirii şi a Nirvanei?
De vreme ce a fi realmente uman presupune capacitatea de a simţi compasiune, de a participa la durerea şi la bucuria celorlalţi, tânărul Siddhartha putea fi fericit sau, mai degrabă, putea să se bucure de iluzia sa de fericire numai ca rezultat al ignoranţei sale. În lumea noastră, fericirea de acest fel este posibilă numai la copii şi, chiar şi atunci, numai la unii copii: la un copil, să zicem, de sub cinci ani dintr-o familie iubitoare, fără vreo experienţă de mare durere sau de moarte printre cei apropiaţi lui. Poate că un asemenea copil poate fi fericit în sensul pe care-l am eu în vedere aici. Dincolo de vârsta de cinci ani, suntem, probabil, prea bătrâni pentru fericire. Sigur, putem trăi o plăcere trecătoare, momente de uluire şi de mare farmec, chiar sentimente care să ne creeze un extaz al unităţii cu Dumnezeu şi Universul; putem cunoaşte iubirea şi bucuria. Dar la fericire în chip de condiţie imuabilă nu avem acces, poate doar în cazurile foarte rare ale unor adevăraţi mistici.
Aceasta e condiţia umană. Dar îi putem atribui fericirea fiinţei divine? Este Dumnezeu fericit?
Întrebarea nu este absurdă. Viziunea noastră convenţională asupra fericirii se referă la o stare de spirit emoţională. Dar este Dumnezeu supus emoţiilor? Desigur, ni se spune că Dumnezeu iubeşte fiinţele pe care le-a creat, şi iubirea, cel puţin în lumea oamenilor, este o emoţie. Dar iubirea este o sursă de fericire, atunci când e reciprocă, iar iubirea lui Dumnezeu este reciprocă doar la unii dintre supuşii lui, nicidecum la toţi: unii nu cred în existenţa lui, unora puţin le pasă dacă el există sau nu, iar alţii îl detestă, acuzându-l de indiferenţă la durerea şi mizeria umană. Dacă nu este indiferent, ci supus emoţiilor ca şi noi, probabil că trăieşte într-o stare perpetuă de tristeţe, văzând atâta suferinţă umană. Nu a provocat-o el şi n-a vrut-o, dar este neajutorat în faţa tuturor mizeriilor, ororilor şi atrocităţilor pe care natura le prăvăleşte asupra oamenilor sau pe care oamenii şi le provoacă unii altora.”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
