Alexandra Bardan are o dublă specializare: prima, pe filieră vocaţională, a fost obţinută în 1997 cu o licenţă în Scenografie/ Arte Decorative şi Design la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti. A doua specializare, pe profil umanist, în Ştiinţele Informării şi Comunicării, a fost aprofundată cu studii de Master şi Doctorat, la Université Panthéon Sorbonne Paris 1 şi Université Sorbonne Nouvelle Paris 3, între anii 1997 şi 2000. A publicat două cărţi (Marketing politic în România – înainte şi după 1989 şi Les industries culturelles en Roumanie 1970-1989, ambele la Ed. Tritonic) şi articole în reviste de specialitate. Pe plan profesional, a lucrat mai întâi ca scenograf de teatru, participând la o serie de montări de anvergură, apoi, din 2002, s-a îndreptat spre o carieră de designer în publicitate. Începând cu 2013, este cadru didactic la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti şi continuă activitatea de designer în regim freelance.
Începe să priceapă că ziua are doar douăzeci şi patru de ore.
– Stimată Alexandra Bardan, aveţi o dublă specializare, sunteţi grafician şi cercetător, doctor în ştiinţele comunicării, lector la Facultatea de jurnalism, scrieţi cărţi de specialitate, aţi şi publicat câteva care s-au epuizat. Ce vă socotiţi înainte de toate?
– Stimate domnule Ţurlea, în primul rând aş dori să vă mulţumesc pentru invitaţia de a răspunde la interviu şi de a extinde, pe această cale, colaborarea noastră începută prin intermediul volumelor pe care le-aţi publicat la editura Crime Scene Press.
Cronologic vorbind, întâi au fost studiile în arte plastice şi decorative, la liceu şi la facultate. Apoi, chiar în anul în care urma să îmi susţin licenţa, am vizitat-o pe cea mai bună prietenă a mea, studentă la Universitatea Panthéon-Sorbonne din Paris, Facultatea de Arte Plastice şi am mers cu ea la cursuri. Am fost cucerită de oferta variată de discipline noi, de interacţiunea studenţilor cu profesorii, şi astfel, înainte de întoarcerea în ţară am depus un dosar pentru studii de master. Am fost acceptată şi aşa a început „aventura” mea pariziană şi iniţierea în ceea ce urma să devină specializarea în cercetare, mai întâi în zona analizei de imagine, apoi în Ştiinţele Comunicării.
La întrebarea ce mă consider înainte de toate – e greu de răspuns, poate şi pentru faptul că indiferent de activitatea pe care o depun, fie că e grafică, fie că e cercetare, inevitabil mă folosesc de abilităţi din ambele specializări.
Bun…, dar „dacă aş fi pe o insulă pustie şi aş avea voie să iau cu mine o singură specializare”, probabil că aş lua cu mine trusa de grafică.
– Ce înseamnă să fii grafician de carte astăzi când cartea pe hârtie tinde să se înlocuită în mod accelerat de publicaţii în mediul online? Sigur, designul de presă nu se reduce la presa tipărită, dar cât de mari sunt diferenţele, în cazul în care ele există? Există un public diferenţiat? Cum poate fi el atins/ atras?
– Aparent, e mult mai simplu să fii grafician astăzi. Când am început să lucrez grafică publicitară, spre sfârşitul anilor ’90, eram în plină epocă a internet café-urilor şi a conexiunii de tip dial-up. Sigur, foloseam programe de grafică (cred că lucram cu un Corel 5), însă nici vorbă să mă folosesc de resurse electronice din web, ca în prezent. În fluxul de lucru actual pot să utilizez şi resurse grafice (bănci de imagini, de elemente grafice, magazine on-line de machete grafice pentru print sau pentru web etc.), dar şi resurse documentare şi educaţionale (tutoriale, articole, manuale etc). Din acest punct de vedere, dezvoltarea noilor tehnologii de comunicare şi informare a uşurat enorm munca graficianului. Sigur că există şi un revers al medaliei, pentru că democratizarea şi/ sau comercializarea resurselor pot să aibă ca efect secundar şi o anumită „uniformizare” vizuală prin folosirea aceluiaşi produs de mai mulţi graficieni, fie că vorbim de o fotografie, sau de o machetă sau de elemente realizate într-un stil grafic la modă.
În ceea ce priveşte diferenţele, consider că o serie de principii de design grafic sunt valabile în ambele medii, print şi on-line (grid-based design, folosirea spaţiului alb, contraste şi acorduri cromatice, concepţia unui design în funcţie de un anumit target). Diferenţele ţin de înţelegerea variabilelor tehnologice ale fiecărui mediu în parte şi de adaptarea designului în consecinţă.
În fine, dacă mă întrebaţi despre comunicarea către un public diferenţiat, aceasta atinge o zonă mai largă de competenţe, care nu e, în mod uzual, cea a graficianului. Aici ţine de fiecare designer să îşi asume o abordare interdisciplinară şi să intre în „bucătăria” de marketing, de strategie ş.a.
– Îşi poate face un tânăr o carieră în designul de presă?
– Da, şi două evenimente recente mă ajută să vă răspund pe un ton optimist: trecerea în print a revistei Cockaigne (18 octombrie) şi revenirea în print a revistei Arte & Meserii (1 noiembrie). În zona de reviste, evoluţia recentă pare să ofere perspective de carieră unui designer debutant.
Lucrurile însă nu sunt atât de optimiste în presa tipărită cotidiană. Mi-aş dori să văd aici transformări ca cele propuse de polonezul Jacek Utko, poziţionând designul de calitate ca un mijloc de a salva ziarele şi de a le creşte audienţa; în industria locală sunt mulţi designeri talentaţi, însă, aşa cum subliniază Utko, un asemenea demers de design/ re-design e privit din perspectiva designului de produs, nu doar de grafică şi este posibil în echipă, cu multă deschidere şi ceva curaj.
– Aţi obţinut doctoratul la una dintre universităţile Sorbonna cu o teză, devenită apoi o carte importantă, despre politica culturală, mai exact industriile culturale. Există la noi o politică culturală?
– Teza abordează concepţia politicii culturale, cu accent pe limitele industriilor culturale autohtone, dar studiul cuprinde doar perioada 1970-1989. Evident că după 1990 se produce o schimbare de paradigmă, o dată cu renunţarea la modelul impus de partidul comunist. Nu am continuat să studiez şi ce se întâmplă după 1990, aşa că nu pot să vă dau un răspuns documentat şi pertinent. Pentru aceasta, documentele elaborate de Ministerul culturii pot constitui un bun punct de plecare. De pildă, proiecţiile pe termen scurt şi mediu pot fi consultate în „Strategie sectorială în domeniul culturii şi patrimoniului naţional pentru perioada 2014-2020”, un document consistent elaborat de Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală şi disponibil pe site.
Pe de altă parte, la nivel empiric observ, pe lângă continuitatea unor evenimente de anvergură, cum este Festivalul „George Enescu”, şi înmulţirea unor iniţiative informale cu impact destul de puternic la nivel de comunitate, cum e „Noaptea Caselor”, semn că politica culturală se poate face şi în afara cadrului formal trasat în documente.
– La editura Tritonic aţi creat cu ani în urmă o colecţie, „Comunicare/Media”. Bănuiesc raţiunile. Şi-a atins colecţia scopurile?
– Cred că scopul iniţial, acela de a creşte notorietatea acestui domeniu de studiu, a fost atins. Creată la începtul anilor 2000, colecţia „Comunicare/ Media” de la Tritonic a fost un proiect de echipă, unde s-au combinat, în mod fericit, zic eu, entuziasmul meu de proaspătă doctorandă în Ştiinţele comunicării, cu expertiza domnului profesor Marian Petcu şi cu resursele editoriale, plus know-how, puse la dispoziţie cu generozitate de Bogdan Hrib. Colecţia a crescut organic, a beneficiat în 2009 de o schimbare de design şi, pentru moment, este un spaţiu editorial pentru producţiile academice locale dintre cele mai recente.
– Sunteţi preocupată şi de fotojurnalism. Ce mai înseamnă fotojurnalismul astăzi?
– Interesul meu pentru fotojurnalism a debutat, într-o primă etapă, ca documentare pentru un curs opţional la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, când am realizat, pe lângă o trecere în revistă a literaturii de specialitate, o serie de interviuri cu practicieni români. Mi-am dat seama că este un subiect prea puţin explorat la nivel local, aşa că am continuat interviurile şi am început să aflu povestea unei comunităţi socioprofesionale care, dincolo de destine şi parcursuri individuale dedicate meseriei, se remarcă prin pasiunea comună pentru fotografie, pentru fotojurnalism. Graţie deschiderii şi disponibilităţii interlocutorilor mei, am reuşit să schiţez un proiect de cercetare pe termen lung.
Definiţia de bază a fotojurnalismului nu s-a schimbat, dar cred că, în prezent, printr-o schimbare de model, unde adoptarea tehnologiei digitale este un factor determinant, nu doar în modul a face fotojurnalism, ci şi cum este apreciat de public. Aş aminti aici opinia regretatului Mihai Vasile, fotojurnalist şi editor foto, unul dintre primii mei interlocutori din proiect şi un om de o rară generozitate. Mihai Vasile privea foarte optimist toată efervescenţa care însoţea introducerea digitalului, din perspectiva unei alfabetizării vizuale a omului obişnuit care devine din consumator de imagini – producător de imagini, chiar şi la nivel de amator. Preluând ideea, educaţia şi auto-educarea ar trebui, pe termen lung, să schimbe şi modul în care este înţeles şi valorizat fotojurnalismul.
– Tehnologia digitală şi inflaţia de imagini nu cumva pot duce la ideea că oricine se poate ocupa competent de fotografie, dispărând diferenţierile dintre un amator şi un profesionist? Cum poate fi combătută această primejdie?
– Revoluţia digitală a pus sub semnul schimbării nu doar modele de presă, de business, ci şi modele profesionale. Pe undeva, da, poate s-a creat falsa impresie că un aparat foto digital performant poate să pună semnul egalităţii între profesionist şi amator. Însă organizaţii socioprofesionale, precum Academia World Press Photo, Centrul Pulitzer sau Federaţia Europeană a Jurnaliştilor au venit în întâmpinarea acestei problematici cu o serie de rapoarte solid documentate. Dincolo de competenţele tehnice necesare, se conturează imaginea fotojurnalistului ca povestitor vizual, în raport cu fotograful amator, care poate să surprindă, punctual, o imagine relevantă. Centrul Pulitzer este un bun exemplu în acest sens, prin definiţia largă pe care o dă crizei: un eveniment plasat într-un context specific, ancorat între cauze şi efecte. Accentul se mută de pe articol pe temă, de la imaginea izolată sau eseul foto la povestea vizuală complexă, tratată prin asumarea resurselor specifice jurnalismului profesionist: de timp, de surse, de referinţe etc. Fotografia este abordată ca un produs jurnalistic şi editorial care trebuie să treacă testul timpului, să fie relevant pe termen lung.
– Ce înseamnă marketing politic? Întreb pentru că nu doar v-aţi ocupat de el, dar aţi şi publicat o carte pe această temă.
– Marketingul politic este un termen polisemantic şi am descoperit că, paradoxal, se poate ascunde în spatele noţiunii de propagandă. Se cuvine să precizez că m-am ocupat de definiţii ale marketingului politic, nu şi de activitatea propriu-zisă în câmpul politic autohton.
Aşadar, am studiat marketingul politic pornind de la o întrebare aparent simplă: „Cum se face comunicarea politică, şi cum se făcea comunicare politică în România înainte şi după 1989?”. Cartea de care aţi pomenit este rezultatul acestui studiu şi marchează debutul meu editorial şi de cercetare, unde am beneficiat de ajutorul şi coordonarea profesorului Michael Palmer, specialist în geopolitica informaţiei. Pot să spun că am fost un învăţăcel norocos, pentru că seminarele de cercetare pe care le ţinea profesorul Palmer se bazau pe metoda socratică, aşa că la orice prezentare ţinută de colegi eu găseam o sumedenie de răspunsuri pentru proiectul meu. Momentul cel mai interesant a fost când am început să compar diverse definiţii ale marketingului politic şi am găsit o hibă semantică într-o definiţie apărută într-un dicţionar de comunicare din Franţa, unde geneza marketingului politic era legată exclusiv de coordonate spaţio-temporale şi geopolitice specifice, şi anume democraţiile pluraliste occidentale. Prin comparaţie, în ţările Europei de Est, natura regimului, fondat pe rolul conducător al partidului unic, făcea totalmente inutilă recurgerea la tehnici de marketing politic. Ok, mi-am zis, hai să vedem care sunt tehnicile de marketing politic, şi prin ce se disting acestea de metodele de propagandă folosite în ţările comuniste din Est. Am identificat tehnicile specifice marketingului politic ca fiind cele împrumutate din marketingul comercial şi dezvoltate pentru cunoaşterea consumatorului, a publicului: sondaje, anchete, studii de audienţă etc. Surpriza a venit când am găsit, în volume consacrate propagandei şi editate de Partidul Comunist Român, o serie de studii în care se făcea referire la utilizarea unor sondaje, anchete, studii de audienţă. Am simplificat aici excesiv tot demersul meu analitic; per ansamblu, cred însă că am reuşit să aduc argumente pertinente pentru nuanţarea unei definiţii dintr-un dicţionar specializat.
– Unele dintre abordările dvs editoriale au fost nominalizate la premii – de pildă, noua serie de coperte de la Crime Scene Press a intrat în 2014 în finala pentru „Cele mai frumoase cărţi din România”. Cât de mult contează asemenea premii sau nominalizări în activitatea unui designer de carte?
– Până într-un punct e ca la sport sau la loterie: ca să câştigi, primul pas e să participi, ceea ce presupune o investiţie (de timp, de energie etc). Dacă în sensul iniţial al termenului, premiile reprezintă o recunoaştere din partea breslei, a industriei etc., în contextul comunicării on-line şi social media, nu doar premiile, dar şi nominalizările, menţiunile devin, în plus, instrumente de (auto)promovare. Din perspectiva notorietăţii, da, premiile sunt importante, însă pentru găsirea de noi clienţi, cred că recomandările personale sunt mai eficiente.
– Care au fost reuşitele dvs. cele mai remarcabile?
– Pe plan personal, familia. Pe plan profesional, faptul că îmi place ce fac, şi că am reuşit până acum să fac ce îmi place, chiar cu provocarea de a schimba uneori domeniul şi de a începe aproape de la zero. În fine, dar nu în ultimul rând, interacţiunea cu ceilalţi, de la care am mai mereu câte ceva de învăţat.
Fotografie de Petrică Tănase
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
