Ziarul de Duminică

Al doilea Eu (III)/ de Liana Cozea

Al doilea Eu (III)/ de Liana Cozea

Autor: Liana Cozea

18.01.2013, 00:06 200

Destinul unei scriitoare

Ars amandi - De amicitia

(Gabriela Melinescu)

În 13 decembrie, 1983 moare Nichita Stănescu, "fiinţa cea mai iubită din viaţa mea, dacă se poate spune aşa ceva. Se poate spune, cred, pentru că numai în tinereţe iubeşti cu adevărat şi intri de bunăvoie în acea boală divină care e iubirea, în care se ascunde ceva cu mult mai mare decât iubirea închipuită de oameni (...) o parte din mine, poate partea cea mai frumoasă a vieţii mele, dispare acum, la sfârşitul acestui an îngrozitor în care am fost pedepsită crunt, de două ori, prin dispariţia mamei, pe care n-am apucat s-o văd după atâţia ani şi apoi prin moartea lui Nichita care m-a învăţat durerea şi marea generozitate, Nichita, pe care n-am încetat niciodată să-l iubesc, pentru că dacă iubeşti cu adevărat asta nu trece". Suferinţa prezentului cheamă suferinţa din bucurie a trecutului într-o confesiune autentică, relevând trăirea intensă în preajma acestui "prinţ" al poeziei căruia Gabriela Melinescu, chiar demontându-i mecanismele subtile ale degradării fizice şi morale, îi alcătuieşte un minunat şi de neuitat portret indirect, printr-o întristată dar veritabilă obiectivare. "Nichita era atât de interiorizat şi trăia viaţa exterioară ca pe ceva fără preţ, exact ca marii prinţi". Natura sa bogată şi extraordinara lui dotare "Nicolae [Breban], ca şi mine, crede că el este darul cel mare, nemeritat al culturii române. Aici mulţi critici s-au mirat că un asemenea poet a putut să apară într-o ţară care se zbate în provincialism şi într-un context istoric imposibil"; i-au fost paradoxal nefavorabile, "faptul că e nobil, în toate sensurile acestui cuvânt", ceea ce i-a adus lui Nichita mereu catastrofe, dar el într-un fel şi-a asumat riscul degradării, căderea pe acelaşi plan cu cei care erau deja degradaţi de întâmplarea de a nu fi la înălţimea lui". Un risipitor îl vede scriitoarea pe foarte talentatul poet, puternic în şi prin harul lui, atât de neasemănător altora din generaţia sa, dar de o mare slăbiciune în a-şi accepta talentul, purtat ca pe o veşnică povară, de unde, poate, atitudinea sa nu odată gregară, incapacitatea de a refuza compania înjositoare, nedemnă a companionilor săi. "şi ca om Nichita este omul cel mai vulnerabil, nu poate niciodată să fie singur, în această privinţă seamănă cu René, preferând compania oricui în locul singurătăţii. El nu se gândeşte nicio clipă la «valoarea lui» sau la «geniul lui», ca mulţi scriitori, el ştie că o fiinţă umană, cât de declasată ar fi, este un mister, un miracol şi preferă prezenţa acestui miracol în locul vidului ameninţător". Dragostea nestinsă pentru poetul stins prea devreme îi inspiră deopotrivă elogiile pentru geniul său poetic, dar nu-i întunecă raţiunea şi nu-i diminuează obiectivitatea în a-i recunoaşte şi blama concesiile, compromisurile sau greşelile de neiertat: natura sa de excepţie "neînţeleasă de noii săi prieteni ar trebui protejată pentru că o asemenea personalitate nu se naşte des într-o cultură". Tot astfel "sensibilitatea-i ieşită din comun (...) îl face mereu să fugă de viaţă în triviala, gregara neviaţă". Un om de "grandoarea sufletească a lui Nichita" este însă lesne de manipulat "făcând din el iresponsabil, un bufon un politruc", "din delicateţe un geniu poate uşor să cedeze altora şi să se distrugă", iar lipsa lui de mândrie "este uluitoare, el cel mai nobil dintre poeţii pe care România i-a avut vreodată".

Vulnerabilitatea lui Nichita Stănescu îşi are sorgintea în înseşi calităţile sale excepţionale, toţi "trăgându-l în jos", toţi "voiau să se înfrupte din el, să-l folosească înjosindu-l" implicându-l în situaţii obscure şi degradante "din care niciun arhanghel nu se putea retrage", candoarea îl făcea "neputincios în faţa atmosferei gregare în care era silit să trăiască".

Scriitoarea plasează sub semnul miracolului întâlnirea cu înzestratul poet, vorbeşte de "acea vrajă când ochii lui Nichita, la fel de neobişnuit de albaştri, s-au pus pe mine" şi visul îndrăgostiţilor, "hotărârea mea şi mai ales a lui Nichita «de a îmbătrâni împreună», imaginea în care îi plăcea să se vadă într-un cărucior împins de mine: el sătul de ani şi de împlinirea vieţii lui de geniu! Toate astea erau numai glume şi vise de oameni drogaţi de elixirul iubirii?" Efemeritatea iubirii, vremelnicia sentimentelor şi a stării de bine şi de fericire, bucuriile cu inserţiile lor dureroase, visurile de moarte împreună, treptat se risipesc în mansarda doamnei Unanian, o mansardă care e ca "un fel de subsol cocoţat sub acoperiş", unde "veneau, fără încetare cohorte de fiinţe bizare, mai ales femei, exact tipul de femei descrise de Henry Miller, les allumeuses pline de acea viaţă gregară plină de sublim a rataţilor plini de talent" ce l-au împins la moarte pe Nichita prin "falsa lor adulaţie". Bucuria şi tristeţea, componente ale vieţii cu Nichita Stănescu în viaţa reală, din prima tinereţe, reapar în visele complexe, prin lirismul şi absurditatea lor atât de ademenitoare, dorite ca un adaos al vieţii diurne. "Din nou visul din Toscana unde trăiesc din nou cu Nichita (Stănescu), deşi n-am călătorit cu el niciodată în Italia. El are faţa albastră, în acelaşi fel cum Krişna, cel mai frumos zeu, a avut-o înainte de a deveni gri-închis în ultima încarnare. Nichita mă asigură de infinita lui iubire, aşa cum numai un zeu poate face [...] Acel om cu faţa albastră este frumos ca Nichita din anii când l-am cunoscut eu înainte de cădere, de degradare, înainte de metamorfoza prin care el primise un chip grotesc, o mască exterioară pentru interiorul lui care, îmi place să cred rămăsese la fel de profund şi de misterios ca întotdeauna.(...) Curios că în aceste vise din Toscana (...) şi eu şi el păstrăm amintirea vieţii anterioare, a vieţii penibile, a brutalităţii relaţiilor noastre, da, chiar a urii lui pentru mine". Aceste vise "ficţiuni", păstrează în nucleul lor regrete, sentimente intense de culpabilitate, iubire înăbuşită, devenită de-o parte sau de alta opusul ei, sunt vise cu acel "zeu albastru care mi-a jurat că nu ne vom despărţi niciodată".

Secretul rezistenţei şi totodată slăbiciunii Gabrielei Melinescu este îndrăgostirea şi, în ultimă instanţă, iubirea. Asemenea lui Ianus bifrons, are un chip întors înspre trecut, iar celălalt spre prezent şi viitor, pentru că în 1973 "abia vindecată de arsurile altei mari iubiri, mi se propune din nou acelaşi lucru îngrozitor: o descindere în flăcările unei infern nou despre care nu ştiu nimic", căci anul 1973 înseamnă miraculoasa apariţie a lui René Coeckelberghs în viaţa ei, întreaga ei existenţă luând o nouă turnură, "jucam o partidă de şah cu miza vieţii" şi "nu înţelegeam nimic din plasa de sentimente care se aruncaseră peste mine. Eram prizoniera unei stări de spirit care ameninţa să-mi distrugă echilibrul". Iubirea pe care i-a dat-o poetului iubit i se întoarce multiplicată, i-o oferă celebrul, generosul şi vizionarul editor belgian, stabilit în Suedia şi ale cărui superbe scrisori de dragoste, inserate în cărţile jurnalului suedez, închipuie un recital la două mâni, desfăşurat, e drept, după încheierea iubirii lor, prin dispariţia în neant a bărbatului iubit. Citind şi recitind scrisorile lui René, trăieşte "invers acum, ca în artă, unde se trăieşte altfel decât în viaţă - trecutul e început - geneză pentru un prezent în care se gestează viitorul".

"Nu pot trăi fără iubire: este aerul în care focul meu arde existând", notează diarista, admiţând că scrisorile lui René, citate în întregime, "mă ţin parcă în ambra iubirii ca un prizonier fericit - numai «prizonierii iubirii» pot fi mulţumiţi".

Confesiunea unei doamne

Scrisori în eternitate

(Alice Voinescu)

Sunt câteva pagini de deznădăjduită francheţe, urmele trecutului se văd, nefericirea îşi pune amprenta, totul conduce spre autodafarea crudă, nemiloasă "de a nu fi trăit cinstit, ci fals", de a-şi fi ignorat "tumultul sălbatic" din adâncuri, vina fiind numai a ei "în laşitatea mea, în avortonul ce sunt! Lipsa de curaj esenţial nu mi-o pot ascunde toate curajurile sociale din care mi s-a făcut o coroană de virtute". Poate niciuna din Doamnele autoare de jurnale nu a ajuns cu sinceritatea confesiunii atât de departe cum s-a încumetat Alice Voinescu. Nefericirea ei de femeie, minţită şi înşelată în tot ce avea mai bun şi generos, conduce spre această jupuire de pieile ipocriziei, ale bunului simţ şi bunei creşteri. Printr-un gest, chiar dacă nu brutal, dar oricum hotărât, împinge deoparte tot ceea ce i-ar putea oculta lealitatea faţă de sine însăşi şi trece la mărturisirea şi învinuirea de sine.

Fără îndoială, hedonistul care a fost Stello Voinescu, puţin probabil să-şi fi înţeles adecvat docta, subtila şi rafinat-intelectuala soţie, chiar dacă nu i-au lipsit inteligenţa şi spiritul. Egoismul său funciar, cultivat de însăşi partenera sa de viaţă îl conduce spre o cecitate cronică. Nu atât răutatea, cât acest egoism predominant, ca şi neîndoielnicele complexe de inferioritate minează înţelegerea celor doi, fac imposibilă orice tentativă de reconstituire a iubirii. Este evidenţa unei înstrăinări, a unei distanţe ce se măreşte prin absenţa cuvintelor şi escamotarea pasiunii iniţiale. Nefericirea lor dobândeşte accente dramatice, se apropie momentul uitării şi metamorfozării iubirii în ură, fără drum de întoarcere. Echivalenţele acestei rupturi o reprezintă tristeţea autoarei, sărăcia cuvintelor pentru a o exprima, de unde continua autoblamare pentru reprimarea senzualităţii, ca şi pasivitatea care înlocuieşte orice iniţiativă, transformată în renunţare. Nici viaţa lui Stello nu cred să fi fost una paradisiacă, deşi chefurile şi escapadele amoroase cu femei inferioare intelectual nevestei ar putea pleda în favoarea unui trai lipsit de gânduri şi de griji. "Liber" sau "anarhic" cum e văzut de partea adversă, incorigibil "copil incorigibil", "mare copil" - bărbat care refuză să se maturizeze lângă o soţie prea raţională şi prea matură -, avocatul Stello Voinescu e un "superficial iremediabil în ale inimii", e omul care "se falsifică cu vrere", după cum ea însăşi îşi falsifică existenţa cu "rigiditatea principiilor şi nevoia de argumentare", de unde convingerea "cred azi că nici eu nu sunt bună pentru el, cum nu e el bun pentru mine", incapabil de a lua parte la "păsul ei de om". Din nou, autoînvinuirea resuscitării lucidităţii lui amorţite: "Destul l-am tulburat că a aflat ce e bine şi ce e rău. [...] De ce să-l chinuiesc cu gândul greşelii?" Orice experiment în scopul remedierii este sortit eşecului, singura modalitate ar fi una radicală - divorţul, dar principiile şi prejudecăţile unei femei spiritualizate, trăind în interbelic, se opun gesturilor decisive şi dezvăluirii publice a vieţii intime, chiar dacă ea conştientizează necesitatea rupturii: "Aci, în cazul nostru nu sunt de luat măsuri de mijloc [...] sau rupi totul, dai tot peste cap şi pleci fără milă în lume sau rabzi şi taci". Amarele constatări susţinute de gândul lipsei ei de rost, "deplasată din drum", al pierderii vieţii fiindcă a trăit-o "principial, nu ca pe a mea care e unică, concretă, efemeră", tiparul "pesimist" în care şi-a aşezat existenţa îi inculcă adesea gândul sinuciderii pentru a pune capăt vieţii "o eroare de tipar". "Prea sobră", neprofitând de viaţă, îşi constată renunţarea "tragică la viaţa trupului, pe care a refulat-o" în ea, n-a fost "nici destul de nevinovată ca să nu văd păcatul, nici destul de cinică ca să-l neg. [...] Fără graţie şi fără curaj", autoarea se află într-un dramatic proces de căutare de sine şi autocunoaştere: "De mult n-am mai avut conştiinţa asta dublă, care mă împarte în subiect şi obiect", mărturiseşte recunoscându-şi o "obiectivitate [...] până la dezumanizare", sesizând îmbătrânirea înainte de vreme şi melancolia "cum se ridică în adâncul meu" şi o otrăveşte.

Rareori se întâlneşte în jurnalele Doamnelor o causticitate similară, o atitudine persiflantă, chiar batjocoritoare faţă de sine. E un atac nimicitor căruia îi face faţă căci îşi răscumpără în acest jurnal vina sau vinile închipuite sau reale.

Diarista practică o minuţioasă introspecţie, îşi analizează sentimentele şi faptele pe care raţiunea nu le diminuează, din contra, le augmentează. Suferinţa alături de bărbatul nu atât rău, cât mai curând, nepotrivit şi-o pune sub microscop, concluzia nefiind îmbucurătoare, căci constată că a răbdat nu din smerenie, ci din "orgoliu". De fapt a fost "o slabă care şi-a epuizat rezistenţa din conformism" şi şi-a îndurat blestemul "să pari ce nu eşti". Estimându-şi, fără parti-pris, calităţile şi defectele, nefericirea mariajului îi umbreşte şi viaţa de dincolo de pereţii căminului, constatând cu durere: "Când mă privesc drept în faţă, mă văd o schemă frumos ordonată, dar o simplă schemă, fără viaţă". Absenţa vitalităţii pe care i-o provoacă eşecul vieţii intime nu-i diminuează forţa, "puterea de a stârni simpatie? Nu o pot nega. De unde? Era, pesemne, în mine viaţă vie, pe care am ţinut-o sub obroc; am stins-o din nevoie monstruoasă de a fi «impecabilă». Avea dreptate Fénelon când spune că nu e păcat mai mare decât acest orgoliu. Doamne, ai milă de scârba, de avortonul ce sunt!"

Rari autori sau autoare de jurnal să se supună unui asemenea rechizitoriu, nicio diaristă nu-şi smulge măştile cu mai mare brutalitate şi nu se judecă atât de sever. Fiinţa "«călâie», de lepădat" îşi priveşte viaţa trecută găsind-o "anostă şi goală", din această perspectivă viitorul e "guşe şi reumatism. Ratare în plin". O stare de secătuire sufletească şi intelectuală îi dă sentimentul trăirii "afară din real" şi îşi reproşează slăbiciunea de a se lăsa chinuită de bărbatul iubit şi acceptat "pentru o biată atracţie fizică, atât de firească unei fete tinere", dar şi "asceza" în care a trăit. A fost "o lene în natura lui, o lene pentru perfecţiune" de care se contaminează lăsându-se, torturată de "cuvântul lui brutal", el tipul "emotiv pe care egoismul funciar îl face agresiv".

Moartea la 8 octombrie 1940 a lui Stello marchează o graniţă între prima parte a jurnalului şi cea de a doua în care autoarea deconstruieşte şi re-construieşte o altă relaţie, o nouă relaţie cu Stello, pe alte temeiuri, pentru că moartea ascunde, dar şi escamotează defectele celui plecat, scoţând la lumină inclusiv calităţi pe care probabil bărbatul nici nu le avusese. Este o atitudine nouă, umil-orgolioasă care o situează pe Alice Voinescu într-o idealitate "Te văd cum te doream să fii" mărturiseşte ea cu sinceritate. Moartea a rezolvat totul şi a deschis un nou capitol din acest neobişnuit roman de dragoste. "Te aştept, Te iubesc adânc ca şi cum am continua ce a fost, dar mai bine" şi "Niciodată n-am fost mai împreună ca acum. Te iau cu mine oriunde şi oricând".

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO