Ziarul de Duminică

Adevăr şi memorie – Marele Război în artele plastice/ de Adrian-Silvan Ionescu. GALERIE FOTO

Imperial War Museum, London

Galerie foto

Autor: Adrian Silvan Ionescu

29.08.2014, 00:04 141

Cu ocazia inaugurării Galeriilor Primului Război Mondial de la Imperial War Museum din Londra, la unul dintre etajele superioare ale impozantei clădiri s-a deschis expoziţia Truth and Memory (Adevăr şi memorie) în care sunt prezentate 120 de opere de artă din patrimoniul instituţiei menţionate. Selecţia a fost foarte riguroasă iar muzeografii au fost supuşi la un efort major de renunţare la multe dintre piesele ce ar fi meritat a figura pe simeze: din însemnata colecţie de artă ce însumează 3.613 obiecte (509 picturi, 1.775 desene, 1.317 gravuri, 12 sculpturi) au rămas doar cele mai reprezentative pentru tematica stabilită. În vremea când au fost executate – a doua decadă a secolului XX – care coincidea cu revoluţia artei moderne, stilul de  tratare al unei picturi cu tematică istorică şi războinică se modificase radical faţă de perioada anterioară când compoziţiile batailliste erau în mare vogă. Epoca impunătoarelor tablouri cu şarje de cavalerie sau asalturi năvalnice la baionetă, cu generalii călări în primele rânduri ale atacanţilor şi profuzie de obositoare detalii de uniformă şi armament, trecuse demult. Păreau prăfuite marile pânze ale lui Gros, Gerard, Vernet şi Meissonier, care glorificau victoriile lui Napoleon pe câmpul de luptă, ori cele dedicate bătăliilor din Războiul Crimeii de Langlois, Pils, Lady Butler şi, din nou, Vernet ori acelea în care Detaille şi De Neuville au preamărit şi nemurit eroismul soldaţilor francezi din nefastul Război franco-prusian din 1870 iar Anton von Werner a exacerbat bravura şi destoinicia militară a naţiei germane. Pe lângă faptul că acum artiştii erau ei înşişi combatanţi – ceea ce nu fuseseră pictorii generaţiilor anterioare, exceptându-i doar pe Gerard şi pe Langlois care erau militari de carieră – ori fuseseră trimişi să se documenteze pe front, alături de soldaţii de rând, şi văzuseră adevărata faţă, hâdă, terifiantă, a războiului, ei stăpâneau cu totul altă sintaxă plastică decât înaintaşii şi urmărea cu totul alte finalităţi în lucrările lor: nu evidenţierea conflictului armat ca formă de câştigare a laurilor izbânzii şi a râvnitelor decoraţii pentru bravură ci o mare dramă a umanităţii, un focar de molime, foamete, distrugeri şi moarte. Personajele nu mai erau surprinse în sublimul apoteozei victoriei ci în mizeria tranşeelor pline de glod, înconjurate de cadavre în putrefacţie şi de resturi de material şi echipament. Detaliile sunt eludate pentru a fi evidenţiat efectele cromatice ale turbionului luptei şi norilor de fum produşi de artilerie. Pictura A Bursting Shell semnată de C.R.W. Nevinson este executată, în 1915, sub semnul orfismului: un nucleu strălucitor care glisează spre degradeuri către margini, urmând o elegantă formă de cochilie de numulit. Peste lumina strălucitoare se suprapun, cu sensuri concentrice, agresive, unghiurile negre ale spărturilor produse de deflagraţie. Fragmente de pavaj, de zidărie şi grilajuri sunt răspândite în jur. Pe lângă efectul puternic asupra ochiului produs de nuanţele contrastante pictura lui Nevinson este şi creatoare de sinestezii, reverberaţia sonoră a năpraznicei detunături fiind perfect sugerată. Alte compoziţii ale artistului sunt mai conectate la cubism: în La mitrailleuse (1915) şi French Troops Resting (1916), chipurile servanţilor mitralierei sau ale soldaţilor francezi la odihnă par tăiate în lemn, în planuri largi, simple, reducând totul la forme elementare din geometria în spaţiu. Extenuare, deprimare, dezumanizare, îndârjire, stoicism, sunt imprimate în trăsăturile pietrificate ale militarilor care îşi fac, mecanic, datoria. Ei s-au transformat într-o anexă a armei, într-un angrenaj de dare a focului, de trimitere a morţii înspre liniile inamice: braţele angulare, încleştate pe mitralieră par din acelaşi metal din care este făcută ţeava, casca de oţel face corp comun cu figura, un cadavru căzut lângă trăgător are aspectul unei cutii de tablă ciocănită, grinzile adăpostului şi împletitura de sârmă ghimpată de deasupra ambrazurii fărâmiţează peticul de cer albastru ce pluteşte peste ei. Tot un cer de sineală brăzdat de câţiva nori cirus apare şi în pictura lui John Nash intitulată Oppy Wood, Evening ce prezintă o tranşee şi intrarea într-un adăpost, totul surmontat de o pădure cu trunchiurile ciuntite de tirul artileriei. Iluzia unui peisajul agreabil, paşnic, este risipită de aspectul sinistru al arborilor fără crengi, retezaţi, morţi, ce-şi înalţă, ca o rugă, resturile spre tării. Ironia muşcătoare a lui Nash rezbate din titlul We are Making a New World (1918) ce este un peisaj răvăşit de lupte, cu aceiaşi copaci retezaţi de proiectile, cratere de obuze, noroi şi sârmă ghimpată peste care, la orizont, răsare un soare alb ale cărui raze dau contururi spectrale volumelor moi, organice, ale naturii distruse de om. Totul este pictat în tonuri mohorâte de ocru, gri şi brun.

Cubismul şi futurismul fuzionează în pânza A Battery Shelled de Percy Windham Lewis unde soldaţi filiformi, de consistenţa unor mănunchiuri de chibrituri, viermuiesc în interiorul unei fortificaţii, cărând obuze din depozitul de muniţii şi grăbindu-se a se pune la adăpost de tirul duşman. Coloane de fum negru-brun, de structură lemnoasă, cu muchii şi planuri, se ridică din diverse părţi ale frontului.

Pe data de 15 iulie 1916, plasticianul Muirhead Bone a fost primul artist oficial de front acreditat pe lângă trupele beligerante. A lucrat în special în zona Somme iar desenele i-au fost publicate, în scop propagandistic, sub titlul  The Western Front, într-o serie de 10 mape. Această publicaţie a fost urmată de fasciculele British Artists at the Front unde au fost difuzate operele altor artişti trimişi pe front: Eric Kinnington, John Lavery, deja menţionatul Nevinson şi William Orpen. Poate cel mai prolific şi de succes artist de front a fost Orpen, onorat cu gradul de maior şi înnobilat. Fără a părăsi naturalismul şi a se avânta în experimentarea manierelor moderne, ca alţi colegi, Sir William a migrat de la portretul, aproape clasic, de tineri piloţi, imortalizaţi în mărime naturală, şi de la false naturi statice încărcate de mesaje lugubre, în care apar hârci şi ciolane (Thiepval) spre teme biblice adaptate la realităţile războiului (Adam and Eve at Péronne). Chiar dacă abordează asemenea scene dramatice, paleta sa este foarte luminoasă, pastelată, diafană, contrastând flagrant cu subiectul. Sub o arcadă, în faţa ruinelor unei case de ţară, un soldat britanic, îcovoiat sub greutatea raniţei din spinare şi sprijinit în puşcă, îşi ia bun rămas de la o tânără franţuzoaică, încălţată cu saboţi, cu şorţul dinainte şi un coş pe braţ, ce-i oferă un măr ca dar de despărţire şi aducere aminte în Adam şi Eva laPéronne. Scena ar putea fi de o duioşie copleşitoare dacă Orpen nu ar strecura o sugestie tulburătoare: tânăra pare gravidă iar soldatul, cu casca în formă de farfurie mult trasă peste ochi, pare a fi mai interesat de nurii ţărăncuţei şi deloc de gestul ei delicat de a-i oferi un desert pentru drum. Aceeaşi detaşare şi indiferenţă date de obişnuinţa cu exploziile reiese şi din compozţia Bombing. Night,unde un soldat cu o expresie neutră, ţine în braţe un copil rănit la cap şi protejează o femeie cu un plod la piept, în vreme ce o bătrână gârbovită se aţine pe lângă un perete iar o femeie mai tânără îşi acoperă fruntea şi ridică un braţ, a disperare la explozia produsă în afara cadrului dar care luminează noaptea ca în miezul zilei. Efectele de lumină sunt bine susţinute de exersatul artist. Dar Orpen nu s-a limitat doar la aceste chipuri anonime ci, redutabil portretist, şi-a imortalizat propriile trăsături în ţinuta sa de campanie, cu cască şi carentul de schiţe în mână ori încotoşmănat într-un cojoc de oaie, cu chipul decupându-se pe un fundal liniştit de No-Man’s Land, în care se observă mormântul sumar săpat al unui soldat căruia i-au rămas picioarele afară din pământ. Faţa-i e umbrită de casca lăsată pe frunte, dar în acea umbră lucesc nişte ochi sfredelitori, de un albastru intens. Artistul a fost şi subiect de caricatură pentru un desen umoristic al lui Max Beerbohm ce l-a figurat luând crochiuri în nelipsitu-i carnet într-un lagăr de prizonieri germani, nişte namile, care îl privesc intrigaţi şi comentează : „Hai să discutăm pe larg cum vine asta că un artist atât de cultivat nu adoptă insuficient lăudatul cubismus” – ironie colegială la adresa declaratei cantonări a lui Orpen în naturalism, cu olimpiană ignorare a curentelor la modă. Nici el nu s-a cruţat şi, într-un desen în peniţă, şi-a ridiculizat poziţia – atât de invidiată de alţii – de artist oficial de front, lucrând sub  ploaia de şrapnele, cufundat în glod până la jumătatea gambei, rebegit de frig şi tremurând de frica exploziilor în vreme ce, prin spatele său, se scurge o coloană de prizonieri nemţi cu mâinile ridicate şi bonete caraghioase, ca de bucătari, escortaţi de un soldat britanic. Una dintre lucrările zguduitoare ale lui Sir William se numeşte Blown up (Explodat sau Aruncat în aer) şi arată un soldat foarte slab, pe care atârnă câteva zdrenţe de uniformă deşi casca-i e intactă iar în mâini încă ţine puşca dar nu ca pe o armă cu care să atace ori să se apere ci, elegant, de parcă ar fi un instrument muzical, cu coarde. Are un cap ciudat, de elf, cu  nişte ochi migdalaţi şi abia întredeschişi, ca într-o transă. Publicul a crezut că opera era rodul fanteziei plasticianului, dar el chiar întâlnise un asemenea soldat, aproape gol, cu bocancii sparţi şi o singură moletieră abia înfăşurată pe una dintre pulpe, rătăcind pe front, şocat de bombardament şi de faptul că era singurul supravieţuitor al unităţii sale. A folosit această emblemă himerică a războiului în compoziţia sa To the Unknown Soldier in France, plasând două siluete identice de soldaţi şocaţi de-o parte şi de alta a sicriului acoperit cu drapelul naţional (Union Jack) aşezat pe un coridor al fastuosului Versailles. Deasupra celor doi militari zburau doi amoraşi ce-i înlănţuiau pe eroi cu o ghirlandă de verdeaţă ca în triumfurile antice. Deşi de mici dimensiuni, la fel ca majoritatea lucrărilor sale de pe front, pictura este de o deosebită monumentalitate. A fost expusă, cu mare succes, la Royal Academy, în 1923, iar publicul i-a acordat votul de „pictura anului”. Dar muzeul cu profil militar pentru care fusese executată nu a agreat licenţele artistice şi a acceptat pânza abia în 1928, după ce autorul a şters pe cei doi militari cu minţile tulburate şi pe cei doi putti renascentişti.

John Singer Sargent, celebrul portretist american al mondenităţii, care-şi împărţise viaţa între Paris şi Londra, a primit comanda de a face o lucrare de mari dimensiuni. Era prea bătrân ca să mai meargă pe front, ca artist special, aşa că a ales un subiect menit să tulbure privitorul şi să-i suscite compasiunea pe care-l putea găsi în fotografiile reporterilor de război. Nu este o scenă de luptă, care să impresioneze prin eroismul celor angajaţi în încleştare şi care i-ar fi prilejuit exploatarea cunoştinţelor anatomice şi de expresivitate a feţelor de care era capabil. Dimpotrivă, lucrarea este destul de statică şi arată o coloană de soldaţi scoşi din luptă în urma atacului cu gaze ce i-a orbit: legaţi la ochi, ei înaintează, cu pas nesigur, conduşi de un sanitar. Spre a putea păstra formaţia se ţin cu mâinile unul de umărul sau raniţa celui de dinaintea sa. Oricare cunoscător al istoriei artei îşi dă seama că sugestia i-a fost oferită autorului de Parabola orbilor de Pieter Bruegel a cărei temă a actualizat-o.

Tot un subiect drag maeştrilor din Renaştere a abordat Percy Delf Smith în suita sa de stampe The Dance of Death din 1919. El nu a beneficiat de statutul de artist de front ci şi-a slujit patria în trupele de puşcaşi marini regali dar a avut timp să dea frâu liber imaginaţiei şi să deseneze ceea ce, după încheierea ostilităţilor, a adunat în acea mapă cu 7 gravuri în tehnica point seche. La fel ca în xilogravurile lui Holbein, Moartea cea hâdă se arată peste tot unde viaţa arată vigoarea: păşeşte alături de trupele care mărşăluiesc spre front, îl îndeamnă pe infanteristul ce se aruncă înainte, cu baioneta îndreptată spre inamic, se minunează la vederea unor bocanci în al căror interior mai sunt picioarele retezate ale fostului purtător.

Expoziţia Adevăr şi memorie deschisă  la Imperial War Museum în inervalul 19 iulie 2014-8 martie 2015 este un esenţial adaus la Galeriilor Primului Război Mondial, proaspăt inaugurate în acea instituţie muzeală de prestigiu a Marii Britanii. Ea contribuie la înţelegerea marii tragedii care a zguduit umanitatea între 1914 şi 1918 şi care s-a repercutat asupra creativitiţii artiştilor, fie ei plasticieni, scriitori, muzicieni sau cineaşti. „Generaţia pierdută” se regăseşte, cu pregnanţă, pe simezele muzeului militar londonez.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO