În primele luni deplasări în afara Palatului mare din Bucureşti face puţine. Abia după construirea Palatului Cotroceni, în anii 1893-1905, după planurile lui Gottereau, a castelului Foişor de la Sinaia, Maria are o libertate de mişcare mai mare. În urma căsătoriei, lista civilă a lui Ferdinand creşte de la 300.000 la un milion de lei. Afară de persoanele oficiale nu e sfătuită să primească pe altcineva. De când cu Elena Văcărescu, familia regală intrase într-o spaimă de străini. Şi Maria suportă şi ea consecinţe. Se simte ca o prizonieră în Palat. Nu-i plac recepţiile date de doamnele bucureştene. Dintre ele nu remarcă decât două doamne, pe dna Cezianu (mai târziu dna Belloy) şi pe Elena Perticari, mai ales pe aceasta din urmă. Era fiica lui Carol Davila, era inteligentă, cultă, autoare a unor scrieri ale amănuntului cotidian, cu virtuţi literare evidente. Căsătorită cu generalul Perticari, ea va fi o permanenţă la curtea regală şi va traduce unele din scrierile Mariei. Amândouă aceste doamne îi vor deveni scumpe prietene. Remarcă, de asemenea, pe Symka Lahovari, pe Zoe Sturdza, soţia lui D.A. Sturdza, pe dna Petre Carp, născută Cantacuzino. Şi are cuvinte de prietenie pentru soţia lui Take Ionescu, care era englezoaică şi împreună făceau partide de călărie, şi despre Eliza Marghiloman, devenită Brătianu, şi care îi va deveni treptat foarte prietenă.
Dintre diplomaţii în post la Bucureşti are o relaţie mai apropiată cu prinţul Bulow, ministrul Germaniei, cu Goluhowski, al Austro-Ungariei, amândoi destinaţi să facă o carieră strălucită, cu Fonton, ministrul Rusiei, care luase locul intrigantului Hitrovo, cu însărcinatul cu afaceri englez Charles Harding. Diplomatul englez asigura conducerea Legaţiei engleze după retragerea din post a lui Henry Drummond Wolff (1891-1892) şi înaintea venirii lui John Welsham (1893-1894). Se înţelege foarte bine cu George Hugh Wyndham (1894-1898) şi John Gordon Kennedy (1898-1906), următorii miniştrii britanici în post la Bucureşti. Wyndham avea două fiice, Florence şi Nely. Prima era înzestrată cu un evident talent de pictoriţă, cea de-a doua era mare amatoare de călărie. Cu amândouă Maria s-a întâlnit adeseori, între ele fiind o plăcută tovărăşie întemeiată pe dragostea de preocupări comune. În foarte bune legături este şi cu William Conyngham Greene (1906-1911), următorul ministru, care avea o fată, Yone, născută în Japonia, cu care Maria s-a întâlnit de numeroase ori discutând despre cărţi, artă, chestiuni sociale. Prietenia lor a durat şi după plecarea familiei Kennedy de la Bucureşti. Relaţia Mariei cu legaţia engleză e la fel de bună în timpul cât a fost ministru George Head Barclay (1912-1920). Contacte multe în anii neutralităţii şi ai războiului. Maria remarcă de mai multe ori că Anglia era neinteresată de România şi regreta acest dezinteres. „Nutream o vie dorinţă de a făuri o înţelegere între Anglia şi România, însă Anglia nu arătase niciodată vreun interes deosebit pentru ţara mea adoptivă, lucru de care îmi părea adesea foarte rău”.
Începe să-l cunoască pe Carol I: „pentru el totul era politică, ea era adevăratul temei al existenţei lui. Cântărea cu grijă tot ce făcea şi ce spunea, socotind întotdeauna care ar fi urmările şi prin aceasta – după neînsemnata mea părere – complica viaţa în chip nemaipomenit şi dădea naştere la greutăţi, în împrejurări care ar fi fost foarte simple dacă ar fi fost tratate mai simplu”. Privind lucrurile de la distanţă, Maria avea dreptate. Departe de ai săi, de preocupările ei de până atunci, trăind în nişte spaţii care îi erau străine şi tot timpul auzind de la soţul ei „Der Onkel”, „Der Onkel”, Maria se plictiseşte. Era o fiinţă dinamică, cochetă, voluntară, „nu agrea acea atmosferă stătută”, de la Palat. Ca doamne de onoare, regele îi dăduse două femei bătrâne, Greceanu şi Mavrogheni, care o enervau cu sfaturile lor. Unica bucurie, Bully, un botgros. Pe care îl omoară însă din greşeală bătrâna Louise... Vizitează mănăstirile Cernica şi Pasărea...
Începe să vadă ţara, care însemna „nesfârşite drumuri, praf, ţărani, sate, şiruri de care, fântâni cu lungi cumpene profilate pe cer, şi toate ogoarele acestea şi larga zare a câmpiilor”. Din mai se duce la Sinaia. Are o revelaţie, după îmbâcsirea şi praful Bucureştilor. Peleşul i se pare însă prea încărcat de Altdeutsch, stilul din ţara natală a lui Carol I. Nu-i plac vitraliile care împiedicau să vezi natura de afară. Nu-i place întunericul încăperilor şi al coridoarelor. Şi apoi „Der Onkel” ducea cu el la Sinaia toată atmosfera sa orăşenească, îşi aducea curtea, politica, treburile milităreşti, audienţele, convorbirile cu miniştrii... Dar, oricum, Sinaia era o schimbare. Cu atât mai mult cu cât se construia o casă separată pentru Maria şi soţul ei (va fi Foişorul, mai târziu, când familia se va înmulţi, înlocuit cu Pelişorul). La Sinaia o invită pe sora sa Ducky. Spre toamnă vine la Sinaia şi mama ei. Toţi intră în atmosfera de pregătire a venirii noului născut.
Iniţial mama sa se are bine cu Carol I. Dar repede între cei doi izbucnesc neînţelegerile. „Mama şi cu Unchiul nu se potriveau la idei în privinţa doctorilor, a infirmierelor şi a multor altor lucruri. Mama avusese şase copii şi ştia tot în acea privinţă, dar Unchiul avea obiceiul să amestece politica chiar şi cu pâinea lui de toate zilele. El vedea probleme grave în cele mai mici întâmplări” ... Neînţelegeri, discuţii; ironii din partea mamei, supărare din partea Unchiului... Şi între amândoi sta bietul Nando în grea cumpănă. El era între două autorităţi ce se împotriveau. În orice caz mama Mariei nu admitea ca Unchiul să se amestece în alegerea doctorilor, a infirmierelor, a datelor, a orelor, a numelor, până şi a camerelor. Peste toate se mai adauga şi amestecul reginei Victoria care trimite un medic la Sinaia: „vrem să facem cum e mai bine, acolo la Răsărit... cam nesigure toate”
La 15 octombrie 1893, la unu noaptea, se naşte Carol, numit aşa după numele Unchiului, desigur. Un unchi de-a dreptul fericit, care vine la patul în care născuse Maria, o sărută pe frunte şi îi spune: „Mulţumesc”.
Nici nu împlineşte Carol un an şi Maria dă naştere surorii sale, botezată Elisabeta, după numele soţiei lui Carol, care tocmai se reîntoarce în ţară după exilul ei impus de rege. Relaţiile Mariei cu Der Onkel sunt cu suişuri şi coborâşuri. De regulă Maria acţiona şi Der Onkel reacţiona. De pildă, Maria îi trimite o scrisoare în care îl ruga să nu uite că dacă îi răpea tinereţea, nimic şi nimeni nu-i mai putea da înapoi anii cei mai frumoşi ai vieţii. Răspunsul regelui e scurt: „Numai fiinţele uşuratice privesc tinereţea ca timpul cel mai frumos al vieţii”. Puteai spune că n-avea dreptate?
Relaţia Mariei cu regina Elisabeta se baza, în schimb, pe o înţelegere feminină a vieţii. Maria o admira pe Carmen Sylva. Chiar dacă admiraţia era şi cenzurată. Aşa, de exemplu, observa cercul de artişti, poeţi, muzicieni, oameni de ştiinţă, care o înconjurau şi păreau să-i soarbă cuvintele. Regina ştia cum să-i preţuiească, să le deştepte simpatia şi entuziasmul. Unii erau personalităţi, precum Sarasate, Sauer, Van Dyck, Thibaut, Hubermann, Sarah Bernhardt, Gabrielle Rejane, Catulle Mendes. Dar erau şi destui care „nu erau decât nişte nesărate ecouri ce alcătuiau un soi de cor antic”. Într-un fel atitudinea ei faţă de Aunty, cum o numeşte ea pe Elisabeta, folosind un termen englezesc pentru mătuşică, este asemănătoare cu a lui Carol faţă de soţia sa, adică o admiraţie care nu lasă câmp liber de manifestare închipuirii ei, de teamă să nu provoace greutăţi şi ei şi lui, cum s-a mai şi întâmplat. „Aunty se îndeletnicea veşnic cu câte un plan măreţ, cu câte o închipuire fantastică, pentru fericirea poporului ei sau pentru binele omenirii. Ea nu vedea nimic în proporţii strâmte, toate trebuiau întocmite cu o măreţie primejdioasă”. Din numeroasele şi măreţele planuri ale lui Carmen Sylva izvorau adesea fie câte o ceartă, fie cine ştie ce dezastru.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
