Ziarul de Duminică

Acum un veac XXXI. Regina Maria – în vara lui 1897 (II)/ de Ion Bulei

Regina Maria îngrijind răniţii

Regina Maria îngrijind răniţii

Autor: Ion Bulei

15.10.2015, 23:50 294

Bună prietenă îi este şi Martha Bibescu, căsătorită cu fratele Nadejdei, cu George Valentin Bibescu. Frumoasă. Minte ageră, cercetătoare. Mare talent literar. Venea din neamul Lahovarilor. Tatăl ei, Ion, era frate cu Alexandru şi Jaques Lahovari, mari valori politice toţi trei (mai ales Alexandru). Prietenă îi este şi Elena Creţeanu, mai târziu Elena Moruzi, mare iubitoare de viaţă la ţară, de călărie, vânătoare, agricultură. E prietenă cu Didina Palady, principala membră a mişcării feministe din România, cu domnişoarele Irena şi Ana Pherekide, cu Elena Odobescu, Zetta Cantacuzino, Eufrosina Ghyca sau Simki Lahovari.

De observat că toate prietenele ei sunt aristocrate. Nici nu e de mirare. Aristocraţia constituia partea cea mai reprezentativă a elitei româneşti, mai cu seamă a celei de dinaintea Marelui Război. Maria era conştientă de faptul că diferenţele sociale puteau crea probleme relaţiei de prietenie şi îi dădea dreptate lui Carol I, care sfătuia pe toţi membrii Casei Regale să nu exagereze cu prietenia, deoarece se creau obligaţii pe care ei nu le puteau susţine. Un principiu tutelar pe care Carol l-a respectat. Maria mai puţin, dar şi poziţia de la care porneau în astfel de relaţii era diferită. „Prea eram plină de viaţă, aveam prea multă putere de atracţia magnetică, pentru a nu insufla prietenie... nemărginitul meu imbold spre viaţă şi libertate nu putea fi încătuşat multă vreme. Nu eram dintre cei care primesc cu supunere să le fie inima şi sufletul înfometate”. Justifica astfel şi relaţia cu bărbaţii? Greu de spus. Ea ocoleşte totdeauna subiectul în scrierile sale. În orice caz, scrie ea, „durerea de măsea a altuia nu-mi dă mie junghiuri şi niciodată nu mă pot simţi în deplină simpatie cu el dacă nu mă doare şi pe mine măseaua”. 

Fireşte, „copiii mei erau punctul central al vieţii mele”. Camera copiiilor era pentru Maria locul cel mai drag, „miezul vieţii mele”. Mai mult sau mai puţin aceeaşi la Cotroceni, ea se schimbă la Sinaia, pentru că se schimbă palatul. Iniţial a fost Foişor, dar la al patrulea copil, care a fost Nicolae, familia princiară s-a mutat la Pelişor. E darul lui Carol I drept mulţumire pentru că familia se înmulţea. Al patrulea copil, mângâiat de toţi cu apelativul Nicky, place tuturor. În orice caz, e favoritul lui Carol I. Era un argint viu, totdeauna în mişcare. Diferit de Carol, care era aşezat, serios, uşor de mânuit, cu multă „năzuinţă” spre învăţătură. Iubea armata, îi plăceau uniformele. Era adorat de ofiţeri şi de trupă. Elisabeta era plină de fantezie, de imaginaţie, cu plăcerea de a sta singură, iar Mignon era toată zâmbet şi blândeţe, slăbiciunea Mariei toată viaţa. Ileana era copilul cuminte „şi se născuse cu legea binelui într-însa”, un copil vesel şi plin de viaţă. Ultimul copil, Mircea, se naşte în 1913 şi era răsfăţatul tuturor. Pe primii doi copii i-au crescut oameni aleşi de „vechiul palat”, şi Maria nu a încetat să comenteze ce rău s-a făcut. În Povestea Maria îşi aduce aminte momente şi scene din viaţa de familie, tablouri din trecut „scăldate în soare, înveselite de glasuri de copii şi de tropăitul picioruşelor lor”. Descrie un dejun oferit la Cotroceni, sub pomi, la un început de vară, cu ciripit de păsărele, între flori, cu miros de salcâmi şi de liliac mai târziu, cu sunet de goarne militare, cu ropotul picioarelor soldaţilor şi mai departe cu corul de la Elena Doamna, totul în lătratul neobosit al câinilor „şi cu copiii şi câinii care o înconjurau pe mami...”. Sau la Sinaia, în aerul tăios de munte şi de brazi, cu poiene pline de flori, cu iarbă care ajungea până la brâul băieţilor, cu soare peste tot, cu miros de fân proaspăt cosit, zvon de vesele glasuri şi în depărtare munţii înalţi. Şi apoi plimbări prin pădurile care se întind în jurul Peleşului, al Pelişorului, o rafală de ploaie în raze de soare, strigătele copiiilor. Sau la mare, la Constanţa, cu vapoare, marinari, strigăt de sirene, zbierete şi fumuri din coşurile vapoarelor ce se îndepărtează, miros de gudron, de funii, de oameni obosiţi, steaguri bătute de vânt, zgomot de vâsle, tropăit de picioruşe pe puntea vasului „Regele Carol” sau „Traian”, chipurile ofiţerilor... Sau la Mamaia cu lunga ei plaje, în fâşâitul şoptit al valurilor..., Maria realizează pagini superbe prin simpla enumerare şi apoi strângere la un loc a tot ce poate fi bucuria vieţii şi a naturii.

Într-adevăr, cea mai mare parte a timpului pe care-l are Maria şi-l cheltuie cu copiii.   În ţară sau în afara ei. Copiii sunt şi cartea ei de vizită în faţa opiniei publice româneşti. Ea era mama moştenitorului tronului şi, de fapt, susţinătoarea unei întregi curţi domnitoare. Monarhia în România era la adăpost de vicisitudinile istoriei. Sau aşa părea în ochii românilor de la începutul secolului XX. 

Curând, Maria aduce şi un alt element în CV-ul ei. În al doilea război balcanic intră şi România. Cu armata bulgară nu se bate, pentru că bulgarii, înconjuraţi din toate părţile, cer pace. Şi va fi pacea de la Bucureşti. Nu se bate cu o armată vrăjmaşă, dar se bate cu holera. Şi pe acest front România era complet nepregătită. Câteva din prietenele ei intră în serviciul Crucii Roşii. Între ele şi Eliza Brătianu. Maria se pune şi ea la dispoziţie. În contact cu dr. Ioan Cantacuzino, cu colonel Slătineanu, trece Dunărea şi vizitează soldaţii români de prin spitalele improvizate. Starea lor era jalnică. Însoţită de dna ei de onoare, Mavrodi, de Elena Perticari, pune în mişcare pe toate prietenele ei şi îmbunătăţeşte aprovizionarea cu medicamente, îmbărbătează bolnavii, le duce ţigări, flori şi orice bunătăţi găseşte. Se împrieteneşte cu dr. Lupu, cu dr. Cădere. O duce printre bolnavi şi pe sora Pucci, colaborează cu Vladimir Ghica, Constance Cantacuzino, sora doctorului Cantacuzino. Maria nu se sperie de contaminare. Pur şi simplu nu are nicio frică, ceea ce impresionează pe toţi. Constată ea însăşi că „munca mea din lagărul de holerici mă puse deodată în altă lumină în ochii poporului meu”.

În primăvara lui 1914, face o călătorie în Rusia, la Ţarskoe Selo. Invitaţia era a lui Nicolae al II-lea. Ţarul, care avea patru fete, se gândise să mărite una din ele cu Carol, fiul Mariei şi al lui Ferdinand al României. Propunerea era măgulitoare, cu atât mai mult cu cât era făcută de Rusia. Căsătoria urma a se face cu Olga, fata cea mai mare a ţarului. Maria nu era doritoare de realizarea unui astfel de proiect. Din cauza hemofiliei, o boală care era transmisă copiilor lor de către femeile din familia ţarului. Maria ştia că fiul ţarului, moştenitorul tronului rus, avea boala transmisă de mama lui Alexandra (Alix, cum îi spunea Maria). De boala acesta ştia şi Wilhelm al II-lea şi îi comunică aceasta Mariei, cu prilejul întâlnirii cu ea în drumul ei spre Ţarskoe Selo. Călătoria o face împreună cu Ferdinand şi, fireşte, împreună cu Carol, care în acel moment era la Postdam, unde venise împreună cu generalul Perticari (şi soţia sa Elena îi însoţea), pentru un curs de pregătire militară a principelui. La Ţarskoe Selo oaspeţii se simt bine în compania lui Nicolae al II-lea, dar nu se leagă nicio simpatie cu soţia sa Alexandra, cu zâmbet silit, fără bunăvoinţă, care la masă nu gusta din mâncarea servită celorlalţi, ci avea feluri gătite special, o mâncare călugărească. Maria studiază pe fiecare dintre fete. Olga nu i se pare frumoasă, pentru că avea faţa prea lată şi pometele prea în relief. Era „laide a faire peur”, zice de ea Elena Perticari, fără menajamente). Tatiana era puţin apropiată şi semăna la caracter cu mama ei. Marie era mică şi durdulie, Anastasia era banală. Carol şi Olga n-au arătat nicio dorinţă de a intra în legături mai apropiate. Maria stă de vorbă cu Ferdinand. Constată că nu va ieşi nimic din intenţia iniţială a ambelor părţi. Şi cum o iniţiativă trebuia să vină din partea băiatului, Maria provoacă o discuţie cu Alix, cum îi zice ea ţarinei. „Ne învoirăm amândouă că nu putem niciuna să facem vreo făgăduială în numele copiilor noştri şi că trebuiau ei înşişi să hotărască”. Singurul lucru ce-l puteau face ei, părinţii, era să înlesnească ocaziile de a se întâlni. Dar ştiau şi una şi cealaltă că astfel de ocazii era greu să se ivească. Se va ivi la 1 iunie 1914, la Constanţa. Dar, din nou, Carol şi Olga nu manifestă nicio atracţie unul pentru altul şi nu se vor mai vedea niciodată. Încă un destin a cărui împlinire n-a fost să fie. Războiul mondial care tocmai începe transformă destinele personale într-unul colectiv.

Când a început războiul toată atmosfera de la Curtea regală a României se schimbă. Până atunci se străduiseră toţi să devină prieteni unii cu alţii. Dar cum încep să se audă tunurile bătând la graniţe se trezesc în tabere diferite. Se deşteaptă sentimentul de naţionalitate în toţi. Patriotismul iese de pretutindeni. Regina Elisabeta părea că uitase de naţionalitate. Ba chiar de câte ori avea prilejul lăuda ce era franţuzesc şi englezesc. „Acum se regăsi deodată Die Rheintochter (fiica Rinului)”. Maria povesteşte că într-un rând regina Elisabeta spunea: „Să murim cu toţii şi să ne ducem în cer”, la care regele Carol răspunde tăios: „N-am poftă să mor, viaţa prezintă prea mult interes; vreau să văd cum se sfârşeşte acest război.”

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO