În vara lui 1897, Maria, şi nu doar ea, trece printr-o grea încercare cu Ferdinand. Acesta se îmbolnăveşte de o formă virulentă a frigurilor tifoide, complicată şi cu o dublă pneumonie. Trei medici, dr. Jean Cantacuzino, dr. Buicliu şi dr. Kremnitz, stau tot timpul lângă bolnav. Iese cu greu din boală. Şi iese schimbat. Maria îl vede palid, istovit, cu o barbă castanie, îngrozitor de schimbat, cu faţa suptă şi galbenă precum ceara, cu găuri în obraji şi mâini ca de schelet. „Mie îmi păru aproape un străin”. Martha Bibescu îl vede şi ea alt om, de nerecunoscut.
În convalescenţă, Ferdinand vine la Sinaia şi apoi, peste iarnă, merge la Nisa, desigur, împreună cu Maria. Prezenţa a numeroşi prieteni transformă celebra localitate franceză într-un loc de fericită vacanţă. Unde, înainte de toate, se purtau cele mai frumoase toalete. Ispitei acestora Maria nu-i rezistă. „Idealul meu erau rochiile purtate de actriţele mari pe scenele pariziene, bunăoară Jane Hading, Bartet, Granier, Vanda de Bonza, Marcelle Linder şi altele”. „Pe vremea aceea, eram foarte subţire, foarte bălaie şi totodată foarte tânără, aşadar nu treceam nebăgată în seamă. N-aş fi fost o fiică a Evei dacă aceasta nu mi-ar fi făcut oarecare plăcere; simţeam cum mă urmăreau toţi ochii masculini şi feminini şi nu era o senzaţie displăcută”. Şi Maria descrie unele din toaletele ei care îi plăcuseră atunci şi care fuseseră cam bătătoare la ochi şi o făcuseră să fie, desigur, băgată în seamă. Lumea e clevetitoare, desigur, şi de escapadele vestimentare (numai?) ale tinerei prinţese se aude şi la Sinaia. Aici se ştia că la Nisa se afla şi Boris, vărul Mariei din Rusia şi relaţia acestuia cu Maria n-ar fi fost doar de rudenie. De la Nisa, însoţită de Ferdinand, Maria se duce la Cannes, apoi la Florenţa şi Veneţia.
Întoarsă în ţară, Maria întâmpină din nou atitudinea rigidă a regelui Carol. De data aceasta neînţelegerile lor ies la iveală în găsirea unei guvernante pentru micul Carol, care împlineşte şapte ani. Regele declară că nu trebuie primită în această calitate decât o educatoare străină care a crescut mai înainte un rege sau o regină. În felul acesta Maria şi Ferdinand trebuiau să nu se amestece în alegerea guvernantei. Este adusă dna Winter, prietenă cu familia de Wied. Maria nu vrea s-o accepte, dar Ferdinand, sub presiunea lui Der Onkel, cedează şi e de acord. Doi ani, cât rămâne dna Winter guvernantă, va fi o necontenită vrajbă între Maria şi Vechiul Palat. Între timp, la 9 ianuarie 1900, se naşte Maria, poreclită Mignon, „un copil al bucuriei şi al soarelui” (şi al altcuiva, nu al lui Ferdinand, cum s-a spus atunci?). Mignon se naşte la Gotha, la mama Mariei, unde ea se dusese cu învoirea foarte greu acceptată a regelui Carol, care nu voia ca odraslele regale să se nască în altă parte decât în ţară.
Treptat, zilele de chinuitoare singurătate trec. Nu se mai simte o străină în ţară străină. În jurul ei şi al lui Ferdinand încep să se adune un număr din ce în ce mai mare de prieteni, de cunoştinţe. În acelaşi timp creşte interesul pentru ceea ce se discuta. „Când discutau unchiul şi nepotul politică sau chestiuni militare, urechile mele nu mai erau astupate de nepăsare”. Maria strânge legăturile ei de prietenie cu Maruca Cantacuzino. Devine o nelipsită prezenţă la concertele organizate de Maruca la Palatul Cantacuzino, mai cu seamă atunci când cânta George Enescu, mare prieten al casei (după moartea, într-un accident de maşină, a lui Mişu Cantacuzino, Enescu va deveni prietenul şi amantul Marucăi, cu care, de altfel, se va şi căsători). Principesa e foarte apropiată de Helene Sutzu, născută Chrissoveloni, frumoasa doamnă, care trăise mai mult la Paris, care vorbea cu uşurinţă mai multe limbi, făcea parte din cercurile literare şi artistice pariziene. Prietenă cu Helene, Maria ajunge la o strânsă legătură de amiciţie cu Jean Chrissoveloni, un tânăr foarte isteţ, căsătorit cu o englezoaică, Sybil Youell, „una din acele fiinţe care, după cum spune vechiul cântec, trebuie să se fi născut într-o dimineaţă plină de soare”. Maria scrie că era bună prietenă cu Nadejde Ştirbei, soţia lui Barbu Ştirbei. „Îmi plăcea mult să mă duc la ea; soţul şi copiii ei îmi erau, de asemenea, prieteni”. Maria nu spune că soţul, Barbu, era amantul ei şi încă cel mai fidel şi de timp mai îndelungat decât toţi pe care i-a avut. Nadejda, spune ea, „nu căuta împliniri greu de dobândit şi nu dorea să se înalţe pe culmi ameţitoare. Era o gazdă cât se poate de plăcută, bucuroasă de oaspeţi; o tovarăşe veselă şi fără griji. Cunoştea meşteşugul de a înlătura din drumul ei orice i-ar fi putut întrista sau îngreuna viaţa – e una din puţinele femei pe deplin fericite ce le-am cunoscut vreodată”. Hmm! Ar mai trebui condeiul lui Caragiale.
Toată lumea ştia că Ştirbei era amantul temeinic al reginei Maria, de care se slujea în folosul lui şi al lui Brătianu. C. Argetoianu povesteşte o anecdotă hazlie de mai târziu, din 1925. El susţinea la o alegere parţială, la Reghinul Săsesc, pe Voicu Niţescu împotriva lui Octavian Goga. Printr-o uşă întredeschisă aude pe unii tineri politicieni vorbind (erau Aurel Dobrescu, Ilie Lazăr, C. Crişan, Ghiţă Pop...). Unul din ei spune: „Degeaba, mă, noi nu putem face nimic, noi nu putem ajunge la nimic. Brătianu are pe Ştirbei pe lângă regină, noi n-avem pe nimeni. Ei, dac-ar vrea Mihai!”. Era vorba de Mihai Popovici, Don Juanul irezistibil sau astfel considerat. Argetoianu ne spune că i-a povestit gluma reginei care s-a prăpădit de râs şi îl întâmpina mereu cu vorba „Vrea Mihai?”. Interesant ce ne spune acelaşi Argetoianu. El crede că jocul influenţelor nu era de la Ştirbei la rege prin regină, ci de la regină la rege prin Ştirbei. Tot el crede că în ultimii 20 de ani de viaţă conjugală regina Maria nu-i cerea personal nimic regelui de teamă să nu fie refuzată, ci totdeauna prin Ştirbei, care nu era refuzat niciodată. Argetoianu ne mai face atenţi asupra faptului că acest lucru i l-a spus chiar lui regina, în 1920. Cine străbate atent amintirile reginei nu împărtăşeşte afirmaţia lui Argetoianu. Rămâne însă un fapt real influenţa directă pe care o are Ştirbei asupra regelui Ferdinand. „Tăcut şi rezervat, atât de rezervat încât călca cu picioarele înăuntru şi uşor, parcă ar fi vrut să-şi tăinuiască urmele, Ştirbei frecventa foarte puţină lume, aşa încât rari sunt cei care au putut aprecia acuitatea puterii lui de analiză, echilibrul niciodată zdruncinat al judecăţii sale, agerimea intuiţiei şi serioasa cultură de care da dovadă între patru ochi”(A.184-185). Argetoianu l-a cunoscut din colaborarea lor la Steaua Română şi la Reşiţa. Apoi l-a cunoscut din politică. „Nu se anima, nu gesticula şi nu-şi ieşea din fire pentru nimic în lume. Vorbele îi picau din gură cu sfială şi ca făina din valţuri”. Ştirbei nu brusca niciodată o situaţie, nu se certa cu nimeni. Prieteni i-au fost, în afara lui Brătianu, cu care are o relaţie de interese, C. Stere, Gr. Antipa, Al. Marghiloman, Al. Beldiman, ministrul României la Berlin şi, dintre femei, Martha Bibescu. E un personaj care nu se simţea cu adevărat bine decât între femei. În prejma lor parcă avea alt glas, făcea glume, era ironic, niciodată răutăcios. Pe femei le mângâia cu un glas molatic, le învălea cu legenda lui de bărbat iubit. Nu se ştie dacă soţia lui, Nadejda Bibescu, fiica prinţului George Bibescu şi a principesei Valentina de Caraiman-Chimay, îi tolera escapadele, inclusiv legătura lui regală, pentru că le ignora sau pentru că voia să le ignore. La urma urmei avea şi ea nevoie să fie fericită. Nu e nevoie să pui prea multe întrebări, pentru că nu toate au un răspuns. Ceea ce se poate observa este că, realmente, personajul Ştirbei era iubit de cei care îi stăteau în jur. Avea patru fete din căsătoria cu Nadejda. Întrebate înainte de măritişul lor care ar fi bărbatul pe care ele l-ar iubi toate au răspuns fără ezitare: Tata.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
