Ziarul de Duminică

Acum un veac (XXVI). Regina Maria – puterea amintirii (VII)/ de Ion Bulei

După logodnă tinerii se duc la Sigmaringen, locul de baştină şi căminul familiei Hohenzollern, unde e anunţată şi venirea lui Carol I al României. Tatăl lui Ferdinand îi place. E „deştept, erudit şi frumos”. Şi „desăvârşit homme du monde”. Antonia, mama lui, „o frumuseţe clasică”. Mama ei se înţelege de minune cu tatăl lui Ferdinand, „nemaipomenit de curtenitor şi de plăcut”, care „avea o înaltă cultură, era foarte citit şi mare cunoscător de artă”. Mama ei e „încântată de toate, şi această familie germană, aristocrată, însă plină de bunătate, era cu totul pe gustul ei. Toţi se arătau prietenoşi şi simpli”. Astfel, ducesa de Edinburgh, germanofilă înfocată, îi răpeşte reginei Victoria a Angliei plăcerea de a aranja şi viitorul Mariei, eventual lângă George, fiul lui Eduard, principe de Walles. Din dorinţa altora se nasc şi întâlnirile „întâmplătoare”. A Elisabetei cu Carol avusese loc în octombrie 1869, la Colonia, înaintea unui concert al Clarei Schumann, la care cei doi nu se mai duc după ce principele îi cere mâna principesei, vorbindu-i „de ţara aceea exotică devenită ţara sa, de întinsele ei câmpii, de munţii sălbatici, de ţăranii îmbrăcaţi din cap până în picioare în alb, de înfăţişarea lor gravă şi obiceiurile lor simple... L-am ascultat cu interes, uluită şi fericită...”. Maria îl cunoscuse pe Ferdinand la castelul Wilhelhohe, al lui Wilhelm al II-lea, unde acesta invitase anume pe ducesa de Coburg cu cele două fiice mai mari ale sale, Maria şi Ducky. „Prinţul moştenitor al României era un tânăr frumos şi sfios... Nu ne spuse nimic despre România şi nici eu nu-l întrebai nimic despre acea ţară îndepărtată, neştiind tocmai bine unde se găseşte...”. Prima întâlnire a celor doi, în cel de-al doilea caz, nu produce nimic. Abia a doua, în primăvara lui 1892, la München, aduce un da sfios al ei la cererea la fel de sfioasă a lui: „eram amândoi tineri, plutea dragostea în văzduh, era primăvară şi pe faţa mamei se citea o aşteptare fericită”. Amândouă principesele, după ce au spus da, au fost îngrozite de ceea ce au făcut. Dar... urmează nunţile, la 15 noiembrie 1869, la castelul Neuwied, a lui Carol cu Elisabeta, în prezenţa reginei Augusta a Prusiei, a trimişilor extraordinari ai lui Napoleon al III-lea şi Alexandru al II-lea... Şi urma a Mariei cu Ferdinand, la 10 ianuarie 1893, la castelul de la Sigmaringen, în prezenţa lui Wilhelm al II-lea, a prinţului de Walles. Apoi călătoriile lungi, prin Viena, pe la Franz Iosif, spre o ţară necunoscută... „Nu este o soartă mai dificilă în lume decât aceea a unei tinere principese străine care-şi face intrarea în capitala sa”.

Până la urmă au reuşit amândouă. Una acceptându-şi rostul în tăcere şi creaţie poetică, cealaltă schimbând realitatea dată, punându-şi amprenta asupra tuturor caselor în care a locuit, impunându-se cu personalitatea sa, şi fiind până la urmă regina tuturor, neuitând că era în acelaşi timp femeie. Şi frumoasă.

 

Viitoarea soacră n-o încântă pe tânăra Maria. Nici invers. Înainte de toate pentru că ea, catolică ferventă, „ca să nu zic fanatică”, urma să aibă o noră protestantă. În plus, tinerii trebuiau să meargă într-o ţară ortodoxă şi descendenţii lor urmau a fi şi ei ortodocşi. Se gândea la dificultăţile pe care fiul ei le va întâmpina pentru a obţine iertarea bisericii catolice. Era şi ea iubitoare de artă, o bună pictoriţă, o erudită în botanică, biologie şi istorie naturală. Dar religia „îi strâmtase inima”. Doar dragostea de flori şi iubirea ei pentru frumos în genere o apropie pe noră de soacră. Dar niciuna nici cealaltă nu vor face caz de prea multă iubire una pentru cealaltă. Era primăvară. Şi, după diminutivul ce i se dădea în familie, începe şi ea să-i zică logodnicului ei Nando. Iar el era plin de încântare când o prezenta pe logodnica lui celor cu care se întâlnea: vechi servitori, funcţionari ai casei princiare, doamne de onoare, guvernante, perceptori. Altfel „începuse să-mi vorbească despre România, dar n-avea darul de a povesti. Tot ce spunea era cam întrerupt, nu-mi deştepta în minte adevărate tablouri; vorbea întru câtva cum vorbeşte un şcolar în vacanţă despre şcoala lui”. Oare ce voia el să mă facă să înţeleg despre acea ţară îndepărtată? Era oare mai puţin liber acolo? Nu era o ţară minunată, plină de poezie şi de romantism (aşa cum i-o prezentase colonelul Coandă)? Totdeauna, de câte ori vorbea de ea, prindeam sunetul unei note de nelinişte, care deştepta în mine ceva ce nu puteam pricepe”. De multe ori auzea vorba „der  Onkel”. În ziua când s-a anunţat venirea lui şi la Sigmaringen, „toţi, mari şi mici, se îmbrăcară în hainele cele mai bune. Mama ne spuse cu multă grijă ce rochie să punem şi veni ea însăşi să vadă dacă fiece amănunt era după planul ei. Ne dădeam seama că şi ea era întru câtva tulburată şi îngrijorată. Încerca însă să ne liniştească... Uitându-mă pe fereastră, văzui pentru întâia oară steagul românesc: albastru, galben şi roşu, mai mult vesel decât frumos, îl vedeam cum flutura, parcă era mândru de culorile lui vioaie, trei culori care aveau să joace în viaţa mea un rol aşa de mare...”

Nu e impresionată de unchiul Carol. „Era mic de statură şi, la prima vedere, n-avea nimic impunător, afară de mişcările-i încete, hotărâte, pline de demnitate şi de ochii lui albaştri, ageri, atotvăzători, cam mici şi uneori injectaţi. Regele Carol părea că vede toate împrejur fără a întoarce capul, ca o acvilă”. „Mă îmbrăţişă cu multă căldură, se arătă cât se poate de curtenitor cu mama, dar n-avea într-însul nimic din calda însufleţire a fratelui său”. Nu e o figură care s-o preocupe în chip deosebit. Logodnicul ei o interesează în orice caz mult mai mult. „Eram prea învăluiţi unul în altul; fiecare descoperea în celălalt o lume nouă; Nando nu mă pierdea nicio clipă din ochi; după ani destul de grei şi de singuratici, îşi găsise în sfârşit fericirea şi se agăţa de ea într-un chip care mă înduioşa adânc. Era ca un om flămând de iubire, flămând de a avea ceva care să fie al lui, numai al lui. Voia mereu să fie singur numai cu mine şi suferea din pricină că erau prea mulţi care voiau să stea cu mine. Eram gata să-i dau tot ce ce puteam...”. E limpede, erau fiorii dragostei. La ea erau pentru prima oară. La el... starea aceasta o mai cunoscuse cu Elena Văcărescu. Dar totdeauna în dragoste e ca prima oară. „Ne aşezam mână în mână în orice colţ unde puteam fi singuri şi dragostea pe care o citeam în ochii lui Nando nu însemna pentru mine nimic altceva decât făgăduiala unei fericiri desăvârşite”.

Problemele care ţineau de oficializarea relaţiei lor sunt multe şi mai ales de natură religioasă. Sf. Scaun nu e de acord să fie botezaţi copiii lor în confesiunea ortodoxă, regina Victoria vrea ca Maria să fie cununată în ţara în care se născuse, deci în biserica Sf. George din Windsor, dar pentru că urmau a se celebra două slujbe, una  catolică, alta protestantă, niciuna dintre cele două biserici nu voia să fie în al doilea rând. Până la urmă se renunţă la celebrarea la Windsor, spre marea dezamăgire a Mariei. Se adaugă la toate acestea neputinţa de a se putea celebra cununia la Coburg din cauza stării de imoralitate a Curţii bătrânului duce Ernest. Până la urmă cununia se celebrează la Sigmaringen şi, cum Maria avea doar 16 ani, s-a aşteptat până s-au împlinit 17 şi nunta n-a avut loc decât la 10 ianuarie 1992. 

Până la nuntă cei doi logodnici fac vizite. În Anglia să vadă pe tatăl Mariei, care nu venise la Sigmaringen, şi la regina Victoria. Tatăl „mă luă în braţe şi izbucni în plâns, mărturisindu-mi cât suferea să mă vadă pe mine, fata lui cea mare şi mult iubită, plecând într-o ţară îndepărtată şi necunoscută, şi că el îşi făurise pentru mine alt vis, un vis ce ar fi dat viitorului meu cu totul altă soartă”. Îi cere să nu uite că e principesă britanică şi fată de marinar. Maria rămâne impresionată şi tulburată de această neaşteptată izbucnire a unui om altfel foarte reţinut în manifestările sale.

În Anglia cei doi au din nou prilejul de a-l întâlni pe regele Carol I, care, după vizita sa la Windsor, rămâne câteva zile la Londra. Vizitează aici instituţii folositoare: Banca Angliei, Monetăria, docurile... Carol I îmbina totdeauna plăcutul cu utilul. Avea exemplul atâtor alţi oameni politici care procedaseră la fel. La Londra, de pildă, îl şi vedea pe contele Cavour, care în loc să se ducă în vizită doar la manifestările de cultură şi divertisment, se ducea să viziteze închisorile, ca să vadă cum funcţionau. Pornit pe calea modernizării statul italian, avea nevoie de studierea modului de funcţionare a instituţiilor în statele unde procesul de înnoire începuse mai devreme. La fel gândea şi Carol I. Şi îşi îndemna nepotul să facă întocmai. „El niciodată n-a fost îndrăgostit, îi spunea Ferdinand Mariei. Astfel că nu înţelege; eu am venit aicea să fiu fericit, nu să fiu târât de colo colo în vizitarea instituţiilor de stat”. Eu, desigur, găseam foarte firesc să mă prefere Monetăriei sau Docurilor!” comenta cu dulce ironie Maria.

Într-adevăr, Carol I îi putea da nepotului sfaturi practice, de comportament în viaţă în general. Dar Carol n-avea înţelegere pentru escapade sentimentale. El fusese un abstinent. S-a zis că ar fi fost „în relaţie” cu soţia lui Theodor Văcărescu, la începuturile şederii sale în România. N-a fost, până la urmă nimic, fapt pentru care doamna îl va privi totdeauna „cu un ochi vrăjmaş”. Nici alte doamne nu au fost mai fericite. La Măgurele îl căutase dna Otetelişanu „să mă încurce”. Ea i-a scos în cale pe soţia colonelului Bărcănescu, născută Uxkul. Când a voit să stea de vorbă cu ea, toate celelalte doamne cu care era au dispărut, lăsându-i pe amândoi singuri. „Planul lor era să pună mâna pe mine una dintre dânsele şi pe urmă să mă facă jucăria lor. Nu că nu-mi plăceau femeile, dar menirea mea o credeam alta decât a face curte la femei. Doctorii chiar mi-au imputat că îmi face rău atâta abţinere. Eram însă astfel chiar în războiul din Danemarca. Când toţi mergeau să petreacă, eu stam cu principele moştenitor Frederic al Prusiei şi dicutam şi la ora 11 mă duceam şi mă culcam”. Candiano îi spune că lumea vorbea de o prietenie cu o actriţă italiană, Moro. „Nu este adevărat, Candiano. N-am văzut-o decât o dată, în loja teatrului. I-am trimis o brăţară şi iată totul. Puteam chiar să şi fiu, aceasta nu mi-ar fi făcut niciun rău, dar n-am fost. Ţi-aş spune-o”. Candiano insistă, profitând de momentul de slăbiciune al suveranului, pus pe mărturisiri: „Lumea zice, sire, că la pensionul de călugăriţe era cineva care vă iubea, care stătea închisă acolo şi pe care o vedeai. – Poate să fie, dar n-a fost. În toate aceste escapade trebuia să mă dau pe mâna unui adjuvant şi n-am vroit”.  Îi mai spune Candiano că regina Elisabeta era geloasă pe dna Văcărescu, plecând de la zisele acesteia potrivit cărora Radu Florescu ar fi fiul lui Carol.

Spusele lui Candiano Popescu nu se verifică şi cu alte surse. Discuţia sa cu suveranul pe marginea unor chestiuni care erau delicate, ţinând seama de discreţia de care dădea dovadă Carol I în toate împrejurările, probabil că n-a avut loc niciodată. Şi dacă o menţionăm e doar din dorinţa de a nu lăsa deoparte nimic din ceea ce ar putea la un moment dat să ajute cunoaşterea. Rămâne un fapt, acela că regele Carol nu avea nicio experienţă în materie de relaţii bărbat-femeie, amant-amantă. Şi deci era neputincios în faţa unei situaţii cum a fost aceea dintre Ferdinand şi Elena Văcărescu. Din fericire, rezolvată fără mari complicaţii, ceea ce îngăduie să scriem noi acum despre Maria, regina României. Nu putea fi un antidot mai bun la cuplul Ferdinand-Elena Văcărescu decât acela dintre Ferdinand-Maria. Sfătuit de cei din jur, regele o izolează pe regina Elisabeta, trimiţând-o la Veneţia, chiar dacă dra Mavrodi îi spusese că regina va muri dacă va fi despărţită de Elena Văcărescu. N-a murit.

AFACERI DE LA ZERO
Linkuri utile

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.