Ziarul de Duminică

Acum un veac (XLVIII). Pierde un fiu. Şi o ţară?/ de Ion Bulei

Acum un veac (XLVIII). Pierde un fiu. Şi o ţară?/ de...

Autor: Ion Bulei

18.02.2016, 23:51 113

Când a început războiul, s-a considerat că nu era bine ca familia regală să rămână la Cotroceni, unde ar fi fost expusă atacurilor aeriene. Ferdinand şi Carol pleacă la Scroviştea, unde era Cartierul General, iar Maria, cu ceilalţi copii, pleacă la Buftea, în castelul prinţului Ştirbei. Prinţul cedează castelul Mariei, el mutându-se în vechea căsuţă de la intrarea parcului. După I.G. Duca, această mutare fusese o idee nefericită, pentru că a dat prilejul multor bârfe (desigur, apropo de relaţia cunoscută dintre Ştirbei şi regină). Repede, prea repede, vine Turtucaia. Construcţia militară a României era un castel de nisip. Regina îi scrie regelui George al Marii Britanii, arătându-i cât de mari greutăţi au de înfruntat ţările mici, greutăţi neştiute de ţările mari. La 30 august-12 septembrie îşi începe activitatea în spitalele din Bucureşti, cu o vizită la Sanatoriul Gerota. Aude pentru prima dată urarea răniţilor, la întrebarea dacă au dureri: „Da, mă doare, dar nu-i nimic, numai să te faci împărăteasa tuturor românilor”. Observă că de la începutul războiului „se pare că o linie de foc ne desparte de vremurile dinainte. Parcă mi-aduc aminte de altă ţară, de alt popor, de altă viaţă, de alt eu!” Cu trecerea zilelor, observă că ameninţarea cu ocupaţia e tot mai reală. „Grozăvia e că suntem neştiutori ca nişte prunci în meşteşugul războiului, şi atât de neînvăţaţi!” Ea nu acuză pe nimeni, pentru că s-ar fi acuzat pe ea însăşi ca membră a acelei elite politice, care se dovedise, în acele momente, a fi de o condamnabilă incapacitate. La cererea lui Ferdinand, îi scrie o scrisoare ţarului, cu formula Scumpul meu Nicky (la fel, se adresează şi regelui George: Scumpul meu George) şi iscălită ca şi aceea către monarhul britanic cu alintătorul Missy. Era o scrisoare de ajutor: „Ca femeie şi ca regină, îţi adresez acest apel ţie, ca om şi ca împărat. Trimite-ne fără întârziere ajutorul ce-ţi cerem... Cred că situaţia noastră militară e cât se poate de primejduită; ne aflăm în faţa unor puteri duşmane mult mai mari de cât erau de aşteptat; aşadar, dacă e vorba să nu fim distruşi, trebuie să fim ajutaţi şi numai tu singur, Nicky, ne poţi ajuta şi trebuie să ne ajuţi”. O telegramă asemănătoare trimite şi regelui italian la 20 septembrie/3 octombrie.

„E îngrozitor când începi să-ţi pierzi încrederea în cei care conduc”, exclamă regina în septembrie 1916. Dar şi ea făcea parte totuşi din elita conducătoare. Nu era însă conducătorul suprem. „Aş vrea să fiu eu rege – poate aş fi un rege rău, dar n-aş îngădui să se spună minciuni pe seama mea, i-aş obliga pe toţi să-şi facă datoria de dimineaţa până seara, cu cuvinte aspre şi fapte şi mai aspre, dacă ar fi nevoie – nu e vremea să ezităm sau să încercăm experienţe”. Suna bine, dar duşmanul intra în ţară. „Cine minte? A cui e vina? Ce e putred?” Îi acuză pe Ferdinand şi pe Carol că nu se duc pe front. „Sunt regina ţării acesteia şi nu pot sta cu mâinile în sân privind-o cum piere! Carol trebuie să umble printre soldaţi. Cei de la Cartierul General se mişcă atât de încet încât întotdeauna spun că Nando sau Carol trebuie să plece să viziteze trupele când va fi situaţia mai bună. Dar situaţia nu se îmbunătăţeşte deloc şi atunci când vor mai pleca? ... Oamenii încep să se întrebe de ce n-a fost văzut până acum niciunul din ei printre soldaţi – nici nu e de mirare”. Pentru Maria rezistenţa depindea de moralul oamenilor. Ori Ferdinand nu avea voinţă. „Cred că nu se ridică la înălţimea situaţiei, fiindcă pur şi simplu nu e în stare să dea ordine”. Nici Brătianu nu i se pare mai breaz. Nu avea mână sigură, lăsa lucrurile la întâmplare. Regina îi cere chiar o acţiune autocratică. E nevoie de un braţ puternic şi pentru a pedepsi şi pentru a ajuta”. Şi din nou regretă că nu e ea regele. „M-aş duce peste tot, aş vedea totul, aş vorbi cu soldaţii şi aş rămâne printre ei până aş ajunge să mă adore şi ar pleca bucuroşi la luptă în numele meu – aş fi o realitate în rândurile lor, nu un nume”. Regina e convinsă că nu toţi îşi fac datoria. Ori era vremea pentru acţiune, „acţiune fără ocolişuri, clară, hotărâtă. Orice ezitare şi lipsă de vlagă pun în primejdie ţara”. În atmosfera de război orice lucru pare mai apăsător şi mai plin de spaimă. Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, la durerea naţională pe care o trăia România în 1916 se adaugă pentru regina Maria şi una personală; fiul ei, Mircea, de doar 3 ani, se îmbolnăveşte de febră tifoidă. Era de mirare cum contractase copilul boala, în condiţiile în care el nu ieşise de la Buftea şi nimeni de acolo nu se mai îmbolnăvise de febră tifoidă. Şi boala înaintează repede. La 8 octombrie, dr. Romalo îl cheamă la patul copilului pe dr. I. Cantacuzino. El confirmă diagnosticul. O vede şi pe regină. „N-o mai văzusem de aproape pe regină de la campania din 1813. Am găsit-o îmbătrânită şi foarte preocupată. Cu un singur cuvânt ea îmi confirmă ştirile grave din Dobrogea şi adaugă că noutăţile sunt proaste şi dinspre Valea Buzăului.” Analizele de laborator confirmă boala prinţului de febră tifoidă. Plus o amigdalită streptococică. La 11 octombrie, dr. I. Cantacuzino e chemat din nou. Consultă copilul. „Este somnolent, palid, cu aspect de intoxicat. Temperatura nu-i scade nicio clipă sub 400. Este o septicemie de formă toxică neliniştitoare. Impresia mea e proastă.”

Ca ofensiva bulgară în Dobrogea. Regina are impresia că pierde dintr-o dată şi copilul, şi ţara. Şi chiar pierde două treimi din ţară. Pe copil îl pierde, la 20 octombrie/2 noiembrie. De sărbătoarea morţilor. Cu patru zile mai înainte fusese ziua ei. A 41-a aniversare. Pleacă din Bucureşti. Să-şi aline suferinţa cu alte suferinţe, vizitând pretutindeni spitale şi amenajări spitaliceşti. Ajunge la Bacău, apoi la Teţcani, la Tg. Ocna, la Comăneşti, unde era şi statul major al lui Prezan, la Adjud, unde are şi un accident de automobil. „Văzui atâta suferinţă, suferinţă pretutindeni, ceea ce nu-mi uşura inima apăsată.”

 Revenită la Bucureşti, se reîntoarce la spitalul ei. „Umblai printre răniţi. Nu trebuie să mă închid cu egoism în propria mea durere, îmi făcui inspecţia obişnuită, dar în mine s-a schimbat ceva, ceva care niciodată nu va mai putea fi ca înainte. Împart tuturor vorbe bune şi sfaturi, le zîmbesc, le ascult plângerile, dar propria-mi durere mă cuprinde şi mă închide într-însa ca într-un înveliş ce mă desparte de ceilalţi.” Ministrul Angliei, Barclay, instalează un spital la Bucureşti. Numele lui, la propunerea reginei, e „Mircea”. Avioane germane bombardează Buftea (se aflase unde se adăposteau regina şi familia ei). Noroc cu prevăzătorul Barbu Ştirbei, care construise un adăpost. Munceşte fără răgaz. În fiecare zi vizitează alt spital. Află că Oltenia e ocupată. Regretă posibila distrugere a Hurezului şi a bisericii albe de aici (îi plăcuse locul acela şi ceruse să fie înmormântată aici, atunci când ceasul avea să vină). La 10 noiembrie, la Martha Bibescu, discută despre ce va fi în cazul ocupaţiei Bucureştiului. Martha îi spune că va rămâne pe loc şi va folosi ocupaţia germană pentru a scrie literatură. „Aşa e firea Martei; ea poate face orice à froid”. În ceea ce o priveşte, Maria, ca regină, nu poate fi luată prizonieră. Oricum, n-avea de gând să rămână în teritoriul ocupat. „Uneori, a fi femeie e ceva ce te umple de disperare. Despre o femeie se crede că nu e în stare să ajute la nimic şi, totuşi, uneori ea poate vedea o stare de lucruri cu o limpezime dureroasă. Acum ştiu că vom fi nevoiţi să fugim. Da, iată unde am ajuns, trebuie să fugim.” La 12 noiembrie, se hotărăşte plecarea reginei spre Moldova. Deocamdată nu se ştia unde. Îşi ia rămas bun de la rege şi de la cei din Cartierul General, de la spitalul ei (de aici sunt evacuaţi şi bolnavii). Sunt scene emoţionante descrise de Maria în Povestea... ei. Apoi de la Cotroceni, de la casa care fusese a ei timp de 23 de ani, „casa pe care o înfrumuseţasem şi o împodobisem, casa cu care mă mândrisem şi pe care o iubeam”. Şi, mai ales, se smulgea, ca o mamă pribeagă, de la mormântul micuţului Mircea. Apoi a scris o scrisoare în nemţeşte şi a lăsat-o intendentului spunându-i s-o dea „oricui va veni în locul nostru”. Ultima fiinţă de la care îşi ia la revedere e prinţul Ştirbei. „El se întorcea la Cartierul General ca să fie alături de rege. Ne strânserăm mâna, fără să ne întrebăm unde şi când ne vom mai întâlni. Nu existau cuvinte ca să ne rostim deznădejdea.” Cu un tren al ei, ticsit de bagaje şi de lume (erau fiicele ei, doamnele ei de onoare, numeroşi servitori; era şi Nadejda Ştirbei cu fiicele ei), pleacă spre Moldova. Două săptămâni vor rămâne în tren. Aghiotantul ei, Ballif, îi găseşte o locuinţă la Iaşi, în casa comandamentului militar. Peste năvălirea ruşilor în Iaşi venea acum puhoiul de refugiaţi. Haos, panică, autorităţi care nu mai ştiau pe unde s-o apuce. Hotărârea de transferare la Iaşi a unor ministere, mutarea parţială a altora, evacuarea tezaurului, convocarea parlamentului se decide în şedinţa Consiliului de miniştri din 11/24 noiembrie 1916. Deja de mai înainte începuse evacuarea arhivelor, a tezaurului Băncii Naţionale, a Casei de Depuneri... Pentru încartiruirea populaţiei evacuate se înfiinţează comisii de încartiruire, spaţii de locuire în diferite clădiri ale primăriilor, ale particularilor... Pentru găzduirea la Iaşi a unor personalităţi se amenajează pentru Marele Cartier localul Şcolii militare, în faţa Şcolii se instalează Comandamentul Corpului IV de Armată, regele, regina cu toţi copiii (ulterior, regele) se mută pe str. Lăpuşneanu, în Casa Cuza, Barbu Ştirbei în Copou, I.I.C. Brătianu pe str. L. Catargiu, I.G. Duca, V. Brătianu, V. Morţun în Palatul Mitropolitan...

Retragerea civililor se face fără niciun plan, fără niciun sprijin din partea autorităţilor, care-şi pierd capul. Sute de mii de oameni pleacă în bejenie fără să ştie unde. Sunt mii de mărturii din acele zile care descriu dezastrul. Spicuim la întâmplare. Iată-l pe Nichifor Crainic, proaspăt absolvent al Facultăţii de Teologie din Bucureşti: „Arde ţara noastră. Drumurile sunt val-vârtej de care, de căruţe şi de oameni, bărbaţi, femei şi copii de-a valma, căzând în băltoace şi ridicându-se plini de noroi. Câte o femeie o ia razna pe câmp cu pruncul în braţe, poate nebună de groază. În mulţime, soldaţi răzleţi din unităţi sfărâmate au luat şi ei drumul Moldovei”. I.G. Duca ne păstrează şi el o amintire din acele vremuri de bejenie: „Spectacolul drumurilor era de nedescris: bărbaţi, femei, copii, bolnavi, bătrâni, schilozi, pe jos, în trăsuri, în căruţe, călări, umblau în ploaie, pe vânt, pe frig, pe ninsoare. Unii adunaseră în grabă ce putuseră din avutul lor şi îl târau după ei. Alţii nu mai puteau înainta şi cădeau sleiţi de puteri şi lihniţi de foame de-a lungul şoselelor. Alţii mureau prin şanţuri şi trupurile lor erau lăsate pradă corbilor”. Şi Duca prezintă şi spectacolul tinerilor neînrolaţi încă în armată, dar care urmau să fie şi care, neputând fi transportaţi spre Moldova cu trenul, mergeau pe jos, iar unii erau desculţi, alţii n-aveau haine, cerşeau mâncare… Imagini ale dezastrului şi ale incapacităţii unei clase conducătoare care dădea astfel exemplul neputinţei sale. Pagini de durere, cum întâlnim de pildă la O. Goga, care descriu o istorie a pierzaniei unui popor. Şi la vecinii sârbi războiul lăsa urme teribile, dar stăruia peste durere mai multă demnitate. Tocmai în aceste zile, principele Carol demonstra unde se ajungea atunci când demnitatea lipsea, adică la chefuri şi plimbări în automobil cu femei. Regina Maria, la 12-25 noiembrie, se duce la Ferdinand, aflat în acel moment la Periş. Se duce să-şi ia rămas bun şi să-i vorbească de Carol. Ea era de părere că principele trebuie să meargă pe front. Ferdinand nu voia să-i pună viaţa în pericol. „Avurăm câteva convorbiri în care îi spusei tot ce aveam de spus.”

Până la găsirea unei soluţii de cazare, Maria locuieşte în tren. Compară trenul lor cu un tren spital rusesc, a cărui bogăţie „ne făcea să ne simţim smeriţi, ponosiţi, săraci”. În curând, situaţia se va schimba. Iaşul era ticsit de trupe ruseşti. Se aşezaseră în bivuac la Copou sau în preajma gării. Traversau oraşul cu fanfara în frunte, care cânta marşuri ce sunau ca marşurile funebre. Cadenţa însă era repede, ca de marş militar. Îşi aminteşte dr. I. Cantacuzino: „Aceste trupe se compun exclusiv din infanterie; oamenii sunt bine îmbrăcaţi, cu mantale lungi căptuşite cu blană de oaie, încălţaţi cu cizme, bine hrăniţi. Viciul lor este beţia, o beţie la fel de imperioasă cum este pentru un morfinoman nevoia de morfină. Lipsa sau refuzul de a li se da alcool îi face furioşi. Ei plătesc alcoolul la orice preţ şi au jefuit pentru a bea toată apa de colonie de calitate inferioară, vândută de droghiştii şi de coaforii din oraş. Ofiţerii în special se îmbată ca nişte brute”. Transportul acestor trupe se efectuează cu o încetineală exasperantă. Debitul căilor ferate este atât de slab şi organizarea mişcării trenurilor este atât de proastă, încât din douăzeci ele s-au redus la trei. Este momentul în care Take Ionescu îi mărturiseşte lui Cantacuzino că, dacă ar fi ştiut că dezorganizarea va fi totală, el n-ar fi îndemnat la război.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO