Mariei nu-i place neutralitatea. „Nu puteam suferi să trăiesc în neîncetate tăinuiri şi viclenii diplomatice. Totdeauna îmi displăcuseră prefăcătoria şi lucrurile în doi peri. Neutralitatea ne silea să chibzuim cu băgare de seamă orice cuvânt scoteam, orice părere mărturiseam. Nu eram pe faţă duşmanii nimănui, dar de bună seamă nu eram nici prietenii nimănui”. Curentul filoantantist câştigă un aliat important în persoana reginei Maria. Mai întâi, ea distruge în mintea lui Ferdinand convingerea acestuia că Germania este de neînfrânt.
La sfârşitul lui ianuarie 1915, Ferdinand trimite o scrisoare împăratului Germaniei Wilhelm al II-lea. O scrisoare în foarte mare măsură redactată de Maria. Scrisoarea lămurea situaţia în care se găsea regele român. El trebuia să fie una cu poporul său, care cerea, hotărât, dezrobirea românilor de sub dominaţia maghiară. Şi dacă poporul acesta ar face o mişcare în acest sens, el, regele, nu-l va putea opri, cu toată vechea sa lealitate faţă de Germania. Scrisoarea nu punea în discuţie sentimentele personale ale regelui. Anume el punea totul pe seama poporului român. În plus, trimitea la o eventuală beligeranţă a Italiei, în sensul că dacă ea ar fi avut loc, cu atât mai greu ar fi fost de reţinut românii în dorinţele lor legitime de unire.
Scrisoarea lui Ferdinand nu e luată în serios de împăratul german, care nici nu răspunde. Ea arăta doar cât de greu era pentru regele României să găsească un modus vivendi între poziţia de fost aliat al Puterilor Centrale şi aceea de viitor adversar al acestora. Iniţiativa aceasta venea exact la un an de la una similară, cu care venise la Berlin generalul Perticari. Venise în calitatea sa de perceptor al principelui Carol şi însoţitor al acestuia la Postdam. La o întâlnire, la Legaţia României la Berlin, organizată la 13/26 ianuarie de dna Beldiman, soţia ministrului nostru în Germania, Perticari îi declară contelui Jakov ceea ce regele Carol îl mandatase să-i declare: „Situaţia românilor din Transilvania nu poate să dureze”. „ – Noi facem tot ceea ce putem, i-ar fi răspuns Jakov, dar Tisza e prea maghiar şi se obţine prea puţin de la el”. – „Ei bine, trebuie multă atenţie, românii de pe cele două părţi ale Carpaţilor sunt la capătul răbdării, va trebui să vă găsiţi singuri în faţa slavismului, căci armata noastră nu va fi alături de Austria dacă lucrurile vor merge la fel în Ungaria.”
Prin regina Maria se sporesc legăturile cu Antanta. I.I.C. Brătianu cere neîncetat sprijinul reginei în a dezvolta o relaţie sau susţine un demers. Maria e informată asupra discuţiilor cu Italia. I.I.C. Brătianu voia să menţină activă relaţia monarhică româno-italiană. Şi fusese menţinută. De aceea, Maria va fi şi ea foarte surprinsă când află că la 26 aprilie 1915, la Londra, Italia semnează aderarea, obligându-se ca peste o lună să înceapă războiul împotriva fostului său aliat, Austro-Ungaria.
Dar nu era Italia legată în acţiunile ei diplomatice şi de România? Nu semnase oare Fasciotti, ministrul ei la Bucureşti, o convenţie cu guvernul român în august 1914, în virtutea căreia ambele ţări se angajau să nu întreprindă nicio acţiune fără o comună înţelegere? Şi atunci de ce Italia nu numai că tratase singură cu Antanta, dar nici măcar nu informase guvernul român? Sunt întrebări pe care Brătianu i le pune lui Fasciotti la 16 aprilie, atunci când află că intrarea Italiei este iminentă. E drept că erau puse cu tonul cel mai politicos din lume. Dar, în fapt, politeţea ascundea amărăciunea. Căci într-un fel putea vorbi guvernul român Antantei într-o strânsă înţelegere cu o putere europeană, şi în alt fel lăsat singur. Se putea presupune, nu fără temei, că în primul caz ar fi putut obţine mai uşor acceptarea revendicărilor sale ca preţ al participării la război. Mărturii reciproce de prietenie dintre români şi italieni fuseseră numeroase şi convingătoare. Până la un moment dat nu lipsiseră nici contactele oficiale. Când austro-germanii au concentrat trupe în Transilvania, guvernul român a cerut concursul Italiei pentru a îndepărta o invazie. Miniştrii Italiei şi României au intervenit în acelaşi timp la Berlin şi au cerut asigurări că România nu va fi atacată. I.I.C. Brătianu contribuise direct la angajarea tratativelor Italiei cu Antanta, la Londra, şi nu în altă parte. Aceasta pentru a evita pronunţata rezervă a Rusiei ţariste, care nu vedea deloc cu ochi buni o Italie învingătoare, o forţă de natură să-i contrabalanseze influenţa în Balcani. I.I.C. Brătianu intervenise prin N. Mişu, ministrul de la Londra, pe lângă Edward Grey, ca ministrul englez să preia el conducerea tratativelor cu Italia.5 Dar apoi contactele româno-italiene au încetat, pentru ca, în aprilie, guvernul român să fie pus în faţa faptului împlinit. Abia atunci italienii îi invită pe români să-i imite. Ba încă depun insistenţă. Tittoni îi spunea lui Barrere, inteligentul diplomat francez la Roma, la 30 aprilie, că, după ce a căzut de acord cu regele, cu prim-ministrul Salandra şi cu Soninno, ministrul de externe, el consideră – şi era avizul întregului guvern italian – că „orice întârziere a intervenţiei române trebuie să fie evitată cu orice preţ şi că ea este atât de importantă graţie efectelor sale directe şi indirecte în scurtarea războiului, încât merită să nu se târguiască sacrificiile destinate a o asigura”. Adică până acum guvernul italian nu-şi dăduse seama cât de importantă era atragerea României şi avea dintr-o dată o revelaţie? Abia acum constată că în condiţiile militare de atunci intervenţia Italiei avea infinit mai mare efect dacă era susţinută şi de un atac contra Austro-Ungariei dinspre graniţele răsăritene ale acesteia, completându-l pe cel rus? Este posibil, dar România nu putea să fie un simplu instrument al altora. Pentru guvernul român a devenit limpede un fapt de care va ţine seama în tratativele sale următoare: că Italia nu putea fi pentru România un „reazim diplomatic serios şi sigur”.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
