C. Stere şi adevăratul destin al României
C. Stere reia premisele politicii externe a României şi constată că, în lupta pentru preponderenţă în Balcani dintre Imperiul rus şi Puterile Centrale, viitorul acestei ţări ca stat şi neam era mai puţin ameninţat din partea Puterilor Centrale decât era din partea Rusiei. Mai mult, izbânda Puterilor Centrale în lupta lor cu Rusia nu implica compromiterea iremediabilă în nicio direcţie a aspiraţiilor naţionale ale românilor. Cu Germania, România poate afirma comunitatea multor interese economice şi politice. Germania nu speria, pentru că ea nu era preocupată de cuceriri directe în Peninsula Balcanică. Cu Austro-Ungaria, politica României se lovea desigur de expansionismul acestui imperiu împins înainte de şovinismul îngust al ungurilor, acelaşi care dusese la conflicte dureroase cu românii din Transilvania, Banat şi părţile ungureşti. Stere nu neagă acest şovinism, dar crede că el putea fi evitat pentru că „Austria nu poate fi ispitită, în tendinţa ei de expansiune, să încerce cotropirea statului român, fiindcă noi nu-i stăm în cale; în această sferă ea se ciocneşte direct în primul rând cu Serbia şi Muntenegru”.
Şi acesta nu era singurul argument adus de Stere. El mai credea, şi avea dreptate, că Imperiul habsburgic avea deja în stăpânire peste patru milioane de români. Şi, dacă mai adăuga la acest număr cele opt milioane ale României, se ajungea la zdruncinarea întregului echilibru intern şi deplasarea centrului de gravitate al imperiului în favoarea românilor. Pe de altă parte, mai crede Stere, opresiunea ungurească, oricât de violentă ar fi ea, nu poate să primejduiască iremediabil fiinţa etnică a românilor şi a altor naţionalităţi din Austro-Ungaria. N-a putut-o face nici mai înainte, n-o va putea face nici în acel moment. Nu era de neglijat argumentul că mari puteri ca Germania şi Italia aveau şi ele un mare număr de conaţionali în Monarhie. Oricum, crede Stere, şi credeau mulţi odată cu el, după înlăturarea primejdiei ruseşti, Monarhia se va transforma. Altfel existenţa ei va fi pusă în joc. Şi forma sub care se va transforma, era de presupus, va fi în orice caz mai prielnică şi aspiraţiilor naţionale ale românilor.
Dacă aşa stăteau lucrurile cu Puterile Centrale, faţă cu pericolul rusesc chestiunea se punea în termeni de-a dreptul brutali. „Mai întâi, noi stăm direct în calea năzuinţelor de expansiune ale acestui imperiu, în calea lui cea mai directă spre Balcani şi spre Strâmtorile Dardanelelor. În acelaşi timp puterea de cotropire a unui conglomerat de 170 de milioane nu se poate compara cu opintirile neputincioase ale celor şase milioane de unguri. Doar într-un singur veac Rusia a ştiut să ridice între noi şi Basarabia un zid, care ne izolează cu atâta străşnicie de cele două milioane de moldoveni din Basarabia, încât, faţă de el, încercările şovinismului unguresc sunt un joc de copii. În caz de biruinţă a Rusiei, în războiul ei cu Puterile Centrale, noi nu numai că trebuie să renunţăm pentru totdeauna la aceste două milioane de suflete româneşti, cum am fost siliţi deja să renunţăm la românii din Macedonia, dar şi existenţa noastră de stat şi de neam, întreagă, va fi la discreţia acestei puteri covârşitoare, pe care nimic n-ar mai putea-o frâna”. O Rusie înfrântă ar însemna pentru România îndepărtarea acesteia de frontierele ei, recucerirea Basarabiei şi transformarea României în statul cel mai înaintat şi prosper din Balcani.
Două generaţii de oameni politici români au înţeles adevăratul destin al României. Politicienii din vremea lui Stere nu-l mai înţelegeau. Se ajunge la contestarea „cu o fantezie naivă” chiar şi a tendinţei de expansiune a colosului rusesc spre Balcani şi Strâmtori, ceea ce lui Stere i se pare aberant. Şi el reia istoria ţărilor române de după Petru cel Mare încoace. Între 1711 şi 1878 pământul românesc a fost călcat sub copitele cailor ruseşti de nouă ori. „Aşa încât putem spune că în cursul acestor două veacuri n-a fost o singură generaţiune în ţările române care să nu fi trecut cel puţin printr-o invazie rusească”. Singur acest fapt, crede C. Stere, e de ajuns pentru a înţelege că nu e nevoie de un apocrif testament al lui Petru cel Mare pentru a ne lămuri asupra tendinţelor politicii ruseşti. În faţa îndărătnicelor încercări ale Rusiei de a ocupa spaţiul românesc, orice cercetător serios n-ar căuta cauzele profunde ale politicii ruseşti în chestiunea de autenticitate a testamentului lui Petru cel Mare.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
