Ziarul de Duminică

Acum un veac – oameni şi probleme (XI)/ de Ion Bulei

Acum un veac – oameni şi probleme (XI)/ de Ion Bulei

Autor: Ion Bulei

28.05.2015, 23:54 101

Emigraţie şi imigraţie

Autorităţile ţariste încurajează emigrările. Şi până în 1905 numeroşi ţărani basarabeni luaseră drumul depărtărilor ruseşti. Mulţi se duc în Caucaz sau în Siberia. Nu puţini sunt aceia care părăsesc Basarabia pentru România, dezamăgiţi de reforma agrară a lui Alexandru al II-lea. Procesul emigrării e paralel cu cel al imigrărilor. În Basarabia vin ruşi, ucraineni, polonezi, din interiorul Rusiei sau, din exteriorul ei, bulgari, germani... Ei ocupă terenurile lăsate de turci sau de tătari, care, în faţa ostilităţii cu care sunt trataţi de autorităţie ruse, preferă să emigreze. Alţi colonişti se aşază în zonele urbane: evrei, germani, armeni, greci. Ei sunt de regulă meseriaşi, negustori, cămătari, ei sunt pătura mijlocie a Basarabiei în lipsa interesului arătat de români pentru activităţile productive urbane (fapt confirmat şi în România vecină) şi a slabei prezenţe a populaţiei româneşti în oraşe. De avantajele oferite coloniştilor profită îndeosebi germanii. Între 1812 şi 1842 vin circa 9.000 de germani în Basarabia, cifra lor ajungând la 33.000, pentru ca, în 1919, să numere 79.000, distribuiţi în 150 de localităţi.

La Akerman, de exemplu, germanii formează 16% din totalul locuitorilor. În sudul Basarabiei se aşază şi mulţi bulgari şi găgăuzi. Alături de germani, ei se bucură de bune condiţii de viaţă. Ceea ce nu se poate spune despre alte etnii venite şi stabilite în Basarabia, cum au fost ucrainenii, care nu ajung decât la nivelul de subzistenţă. Tabloul etnic se schimbă în urma acestor colonizări. Între 1861 şi 1878, românii mai sunt între 67,4% şi 75% din total. Recensământul general al populaţiei din 1897, primul de amploare din istoria Rusiei, constata doar 1.935.412 locuitori în Basarabia, respectiv 84%, adică 1.642.080, la sate şi 15%, adică 155.774, la oraşe. Dintre aceştia, surprinzător, doar 920.919 erau români (moldoveni), ceea ce însemna 47,58% din populaţie. Urmau alte etnii: ucraineni – 382.169 (19,75%), 228.168 evrei (11,79%), 155.774 ruşi (8,05), 103.225 bulgari (5,33), 60.206 germani (3,11), 57.045 găgăuţi (2,95), ţigani, polonezi, armeni, greci... Cu prilejul acestui recensământ au fost aplicate toate metodele posibile pentru formarea unei alte imagini a provinciei, mult mai rusească decât era de aşteptat. Au fost înregistraţi drept ruşi toţi cei care cunoşteau cât de cât limba autorităţilor.

Prin acest  procedeu, românii „scădeau” la 47,6%. Un număr exagerat de mic, în evidentă contradicţie cu recensămintele neoficiale de mai înainte sau de după 1897. Funcţionarii care au făcut recensământul erau toţi ruşi şi ortodocşi (mulţi erau preoţi recrutaţi cu acest prilej), reprezentând puterea imperială şi datele obţinute au fost apoi folosite pentru subordonarea autonomiilor locale organelor administraţiei centrale (de aici şi rezistenţa opusă de populaţie în multe zone).  Rezultatele din 1897 intră în contradicţie cu recensămintele paralele din 1862. Primul, coordonat de căpitanul Zaşciuk, a dat românilor un procentaj de 66,4%. Al doilea, al etnografului de Pauly, a dat cifrele: români 67,4%, ucraineni 10,9%, evrei 7%, bulgari 4,9%, ruşi 3,4% etc. În 1871 proporţia românilor se menţinea la 67,4% sau chiar la 68%, după consemnarea lui Obrucev. Recensământul din 1897 a fost infirmat chiar şi de datele publicate de departamentul militar, potrivit cărora în Basarabia în 1900 românii erau 52%.

 

Schimbări sociale

Reformele lui Alexandru al II-lea au efect slab în Basarabia. În agricultură disproporţia de proprietate era pronunţată şi după 1861 (de fapt, 1869, adică din anul în care încep să se aplice şi în Basarabia reformele lui Alexandru al II-lea). Circa jumătate din pământuri era în stăpânirea marilor proprietari, 23% din ţărani nu aveau pământ deloc. Singurul câştig capitalist era un început de proprietate mijlocie, de 20-300 deseatine. Se încurajează procesul de stratificare socială din lumea satelor. Prin reforma agrară din iulie 1868 pământul nu e dat obscinelor (sau la ceea ce se numea mir), ci familiilor. În acest fel 450.480 de ţărani devin proprietari pe loturile lor de pământ (262.536 de origine română, 94.480 de alte etnii). Dar nu toţi ţăranii reuşesc să-şi menţină lotul lor de pământ (care la împroprietărire se întindea de la 1 la 8 ha). Pământul ajunge într-un ritm foarte încet în mâinile ţăranilor. Loturile sunt prea mici (având în vedere că în Basarabia agricultura era aproape numai extensivă). Reforma nu a creat păşuni pentru vite, iar instrumentele financiare lipseau. Abia în 1882 e creată o Bancă Ţărănească. Băncile populare se mişcau cu dificultate. Un ucaz al lui Nicolae al II-lea din 1908 încearcă să dea acestor bănci mai multă putere pentru a transfera, prin intermediul lor, pământul de la marile proprietăţi la cele mici. Până în 1917 se distribuiseră în Basarabia 2.108.732 ha. Alte 48.095 ha sunt repartizate prin Banca Ţărănească.

Reforma agrară îngăduie astfel formarea unei proprietăţi mijlocii. În 1877 doar 37,6% din loturi erau de 5 desiatine (o desiatină însemna 1,09 ha). Proporţia lor ajunge la 56,9% în 1905. Proprietăţile între 20-300 de desiatine, de unde înainte de 1877, erau foarte puţine, după 30 de ani ajung la un număr de 7.000. Faptul semnifica desigur că mulţi dintre ţărani îşi pierduseră loturile. În 1905, 23% dintre ţărani nu au în posesie nici măcar un hectar. Agricultura profită de fertilitatea mare a solului şi produsele sale au căutare pe pieţele externe, dar şi în interiorul Rusiei (mai ales producţia de vin şi fructe), dar agricultura „nu a fost capabilă să facă un salt decisiv de calitate”. Se constată o slabă folosire a sistemelor de irigaţie, o insuficientă extensie a cultivărilor, o rea stare a drumurilor, sărăcie şi înapoiere a mijloacelor tehnice folosite. Se constată şi o slabă cunoaştere a practicii cultivărilor agricole, deopotrivă la micii ca şi la marii cultivatori agricoli. Se cultivau aceleaşi soiuri zeci de ani în şir, cu consecinţe distructive pentru terenurile agricole. În acelaşi timp dominau în agricultură cămătarii şi speculatorii.

Rusificarea nu împiedică popularea Basarabiei cu alogeni. În toate serviciile administrative sunt aduşi funcţionari din alte părţi ale imperiului rus. Dintre angajaţii poliţiei doar 11% sunt români, faţă de 64% ruşi, 16% ucraineni. În administraţia sanitară românii sunt 17% faţă de 55% ruşi... Această situaţie nu se poate explica doar prin inapetenţa românilor pentru meserii urbane. Ceea ce se constată e o politică de stat.    

Încă mai funcţiona în societatea rusă principiul non amestecului statului în chestiunile religioase. Politică la care se renunţă după 1870. În Basarabia această schimbare coincide cu venirea arhiepiscopului Pavel Lebedev (23 iunie 1871). Lebedev era un slavofil foarte convins. Credea în datoria şi capacitatea poporului rus de a proteja micile popoare din sud-estul Europei şi credea că ruşii sunt zidul de care se loveau ideile politice şi sociale din Apusul Europei. În acelaşi timp era ferm ataşat ideii de atotputernicie a ţarului în societatea rusă. Cu astfel de idei era inevitabil un adept al acţiunii de rusificare. Supuşii ortodocşi ai ţarului nu se puteau instrui decât în şcoli ruseşti. Şi el depune toate eforturile ca în Basarabia să nu mai funcţioneze decât şcoli cu limba de predare rusă. Până în 1912, în cele 1.709 şcoli elementare şi în cele 56 secundare învăţământul se făcea exclusiv în limba rusă.

Slujbele în biserici se fac numai în limba română. Arhiepiscopul nu ezită să închidă bisericile care nu se supuneau, ceea ce provoacă în multe locuri acţiuni de rezistenţă pasivă (stundismul).

Întreg sistemul şcolar e reorganizat, sunt elaborate noi programe care prevăd învăţământul în limba rusă a tuturor materiilor predate, se înfiinţează noi şcoli pe lângă mănăstiri, se instituie un control regulat al învăţământului de către trimişii mitropolitului, inclusiv în şcolile de pregătire a învăţătorilor. Şi întreaga politică şcolară este făcută exclusiv în limba rusă şi pentru cunoaşterea acesteia. Sunt implicate în acest proces de control al învăţământului şi zemstvele, organele administrative locale. La propunerea ministrului Instrucţiunii, Dimitri Tolstoi, la 3 februarie 1871 ţarul Alexandru al II-lea interzice învăţământul în limba română în districtele basarabene Chişinău, Hotin, Orhei, Bălţi şi Soroca. Sunt organizate cursuri pedagogice la Chişinău, dar şi în alte centre pentru pregătirea învăţătorilor ca să predea elevilor exclusiv în limba rusă. E întărit rolul învăţătorului la sate, care şi până atunci fusese o persoană foarte importantă pe scara socială a societăţii ruse. Se iau măsuri până şi pentru a împiedica elevii de a comunica între ei altfel decât în limba rusă. Se împiedică în continuare apariţia oricărei publicaţii în limba română. Se interzice intrarea în Basarabia a oricărei publicaţii în limba română şi serviciile de poliţie controlează şi sechestrează la graniţă. Limba rusă e folosită în exclusivitate şi la lecţiile ţinute la şcolile duminicale şi la cele de adulţi destinate să combată analfabetismul.

Dar, cum observa istoricul italian Alberto Basciani, toate aceste măsuri nu au ca efect şi o cunoaştere mai largă a limbii ruse. Întreaga campanie dezlănţuită pentru învăţarea limbii ruse – aproape toate activităţile didactice au fost subordonate acestui scop – e un insucces evident, un faliment, în Basarabia, mai cu seamă în zonele rurale, unde, de fapt, era marea majoritate a populaţiei.  Episcopul Basarabiei Serafim, în 1910, îl înştiinţa pe procurorul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse despre situaţia din Basarabia: „La numirea mea la Chişinău mi s-a indicat tendinţa existentă în clerul moldovenesc spre separatism şi autocefalie a Bisericii moldoveneşti, precum şi mişcarea naţională din Basarabia, manifestată prin dorinţa preoţimii de a face serviciul religios pe limba lor, prin traducerea cărţilor bisericeşti şi a manualelor în limba moldovenească, prin editarea revistei bisericeşti moldoveneşti, prin formarea cântărilor bisericeşti în moldoveneşte şi în predarea în şcolile parohiale şi în şcolile spirituale a limbii moldoveneşti... Lupt contra partidului separatist, care tinde să înveţe pe moldoveni limba cultă românească... Poporul încă nu ştie deloc limba rusească; masa principală a populaţiei nu înţelege limba rusească bisericească. De aceea când slujba se face pe slavoneşte, moldovenii stăteau în biserică neînţelegând, iar apoi au început să se dezveţe de a merge la biserică şi în sfârşit s-au oprit cu totul în dezvoltarea religioasă, au început să cadă mai mult în vicii şi superstiţii”.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO