Dreptul de vot
Partidele sunt legate de sistemul de vot. Ori dreptul de vot era restrâns în sec. 19 pretutindeni. În 1830, de pildă, în Belgia participau la viaţa politică 0,5% din populaţie, în Marea Britanie 2,1 %. Doar în Norvegia şi Suedia procentul creştea la 8,5% şi respectiv 9%. În 1870 în Italia această participare era de 2%, în Austria crescuse la 5,9%, în Marea Britanie – la 8%, în Danemarca – la 15%. Se distingeau printr-o mai ridicată participare Franţa, Spania şi Suedia: între 22-26%. În preajma primului război mondial în Marea Britanie procentul creşte la 18%, în Suedia la 19%, în Austria, Belgia, Germania, Spania, Elveţia – între 21-23 %, doar în Franţa, Norvegia şi Finlanda ajunsese la peste 30%, în ultima chiar 45%.
Într-un astfel de context, populaţia cu drept de participare la viaţa politică din România nu se ridica în preajma primului război mondial la mai mult de 3%. Iniţial, dreptul este restrâns de cens, legat de taxe sau de venit, sau de patrimoniu. Votul universal introdus în Franţa în 1793 rămâne în teorie, doi ani mai târziu şi în Franta fiind introdus censul. În aceeaşi ţară, între 1814-1830, votau cei care plăteau o taxă anuală de 300 de franci, care între 1930-1848 este scăzută la 200 de franci, favorizând astfel trecerea de la 0,3 la 0,5 a procentului populaţiei cu drept de vot. A doua Republică introduce prin surprindere, în 1848, votul universal, care rezistă şi sub al doilea imperiu (deoarece bonapartismul se întemeia înainte de toate pe votul maselor ţărăneşti conservatoare).
Prima reformă electorală engleză datează din 1832, ridicând numărul alegătorilor de la 2,1 la 4,2 % din populaţie. O altă reformă din 1867 ridica acest număr la 8,33%, iar o a treia din 1884 la 14,2%. În 1918 obţin drept de vot toţi bărbaţii de peste 21 de ani şi toate femeile de peste 30 de ani. Numai aşa numărul alegătorilor sare la 48,6%, iar în 1928, cu votul universal feminin, numărul votanţilor ajunge până la 62,8%. În Italia numai în 1912 a fost introdus votul universal masculin.
Cam în aceeaşi perioadă, şi ţări ca Norvegia, Spania, Ţările de Jos trec la votul universal masculin. Belgia o face din 1893. Gradul de instruire putea să cântărească mult în manifestarea dreptului de vot. De pildă în Belgia, în 1893, este un vot suplimentar pentru cei bogaţi şi pentru cei instruiţi (independent de venit), astfel că 850.000 de bărbaţi se bucurau de un vot, 250.000 de două şi 220.000 chiar de trei. Franţa, Elveţia, Finlanda, Austria aveau un sistem asemănător. Se foloseşte şi votul fundamentat pe categorii sociale. De pildă, în 1906 în Finlanda este recunoscută aceeaşi greutate a votului pentru cele patru categorii sociale: nobilimea, clerul, burghezia şi ţăranii, în aşa fel încât 3% din populaţie, cât constituiau primele trei categorii, aveau de 3 ori o greutate electorală mai mare decât cele 97% de procente rămase. În Prusia 3,8% dintre alegători votau în prima clasă, 13,8% în a doua, şi 83% în a treia. Ceva similar era şi în România.
În acelaşi timp, votul nu era secret. În teorie da, în Franţa, dar în practică nu înainte de 1900. În Belgia fu introdus în 1877, în Danemarca în 1901, în Austria în 1906, în Ungaria şi Prusia în 1914. În multe ţări parlamentarii nu primesc indemnizaţii, cu excepţia Norvegiei, unde diurnele sunt introduse din 1814, a Ţărilor de Jos din 1815, a Belgiei din 1831, a Danemarcei din 1849, a Franţei din 1852, a Germaniei din 1906, a Italiei din 1911 şi a Marii Britanii din 1912.
În cele mai multe părţi, guvernele aveau la dispoziţie tot felul de mijloace pentru a influenţa alegerile: falsificarea votului, coruperea alegătorilor, dizolvarea Parlamentului şi organizarea de noi alegeri în cazul unui rezultat electoral nedorit, uzul de influenţă şi de relaţii personale. În Italia, în alte ţări din spaţiul mediteranean, în răsăritul Europei, se poate spune că în secolul al XIX-lea nu alegerile stabileau guvernul, ci guvernul dirija alegerile. Împărţirea circumscripţiilor electorale era o altă metodă prin care se puteau favoriza anumite grupuri de alegători. În secolul al XIX-lea nicio ţăra nu avea încă prevăzut dreptul de vot feminin. Pentru prima dată un astfel de drept este introdus în statul american Wyoming, apoi în Noua Zeelandă în 1893. În Europa prima ţară care îl introduce este Finlanda, în 1906, urmată de Norvegia în 1913, de Danemarca şi Islanda în 1915. După primul război mondial dreptul de vot feminin este introdus în aproape toate statele, cu excepţia Franţei care nu îl acordă decât în 1944 şi a Elveţiei, abia în 1971.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
