La garnizoana din Graz
Gh. Dabija descrie pe larg felul în care se făcea instrucţia în armata română în anii de sfârşit ai secolului al XIX-lea. O instrucţie de paradă, cu mânuire de arme, ordinea strânsă, defilări nesfârşite, multe ocoluri şi marşuri. Face deosebirea dintre ofiţerii care i-au fost comandanţi, criticând pe aceia care oboseau inutil soldaţii kilometrându-i prin praf ore şi ore în şir, fără un scop tactic, fără a-i pune să execute o temă tactică, încât oamenii abia mai puteau respira. Anii petrecuţi la trupă sunt de folos pentru memorialist numai pentru că i-au furnizat material bibliografic pentru a scrie manualele „Program pentru instrucţia recruţilor” şi „Program general pentru instrucţia infanteriei” şi a întâlni figuri militare gen căpitan Gh. Şoiculescu, maior Vintilă Eremia, maior Leon Mavrocordat ... Cel din urmă „era un adevărat boier, cu toate atributele boierului născut: bun, măsurat, echilibrat în toate manifestările sale... mare cultură generală şi militară, excelent simţ practic”. După sfatul lui scrie „Patrulele de infanterie”. De la el învaţă „nu numai militărie, dar şi omenie”. În 1894 Dabija e pus să conducă Şcoala de carte a batalionului, unde erau aduşi toţi neştiutorii de carte. „M-am întrebat atunci şi m-am întrebat tot timpul până la 1916, deci timp de 23 de ani, cum se face că recruţii ce vin în cazarmă, vin în majoritate fără ştiinţă de carte. Aceasta înseamnă că cu toată obligativitatea poporului de a-şi da copiii la şcoală, nu-i dădea, iar acei ce urmau şcoala o făceau mai mult de mântuială.” Nici învăţătorii nu par a-şi face datoria. „Aşa că din contingentul anual de recruţi cu mare greutate se puteau alege viitorii gradaţi şi cu aceştia, ca şi cu aceia ştiutori de carte trebuia să se facă şcoală de carte, pentru că majoritatea de când isprăveau şcoala primară din sat nu mai puneau mâna pe carte, aşa că uitaseră aproape tot ce învăţaseră.” „După patru luni am pus pe toţi recruţii ca personal să scrie acasă că sunt sănătoşi, că au învăţat carte şi o duc bine în cazarmă, unde învaţă lucruri folositoare etc.. Cărţile poştale au fost precedate de un bruion văzut şi controlat de mine, apoi au fost scrise pe curat. Soldaţii erau foarte bucuroşi. Maiorul Mavrocordat a cumpărat din banii săi cărţi de poveşti şi poezii populare, distribuindu-le tuturor elevilor absolvenţi ai clasei I-a. Era mare bucurie la toţi elevii şi la învăţătorul lor.”
În vara anului 1896 e trimis într-o comisie militară la şcoala de tragere a infanteriei austriece de la Bruck pentru verificarea unei arme cumpărate de la austrieci de generalul Jacques Lahovari. Publică în „Revista infanteriei” câteva articole pe marginea acestei călătorii. În 1896 dă examen pentru Şcoala Superioară de Război. Cade la examenul medical şi revine anul următor, când este admis. O şcoală bine organizată, cu buni profesori: lt. Col. Mavrocordat, căpitan C. Cristescu, la tactica generală, cu căpitan Exarcu, la tactica artileriei, gen. M. Boteanu, la fortificaţii, la istorie militară (materie la care Dabija străluceşte).... Se preda multă materie, prea multă, unii nerezistând, doi colegi ai lui neurastenizându-se şi încercând să se sinucidă. „Şcoala Superioară de Război a răspândit cultura militară superioară în armată, prin faptul că a dezvoltat gustul cititului a cărţilor de înaltă cultură militară, a aplicaţiunilor pe hartă, a rezolvării problemelor strategice şi tactice.” Din rândurile absolvenţilor acestie şcoli s-au recrutat ofiţerii de stat major, ofiţerii superiori, generalii armatei române care s-au distins în războaiele mondiale în care România a fost atrasă.
După terminarea acestei şcoli Dabija face stagiul de stat major la Corpul IV armată, la Marele Sat Major, la Regimentul 10 Artilerie; e profesor la Şcoala de tragere a infanteriei şi la Şcoala de ofiţeri de Infanterie. În 1900 este luat ca ofiţer de stat major pe lângă generalul Leonida Iarca, comandantul Corpului 4 de armată. „Pe vremea aceea sosirea unui general comandant de Corp de Armată într-un oraş era un mare eveniment. Era primit în gară de prefectul judeţului, primarul oraşului, altă lume oficială, ofiţerii superiori din garnizoană etc... Era dus şi încartiruit la un mare proprietar.” Inspecţiile pe care le făcea g-lul Iarca se refereau la instrucţia ofiţerilor şi a trupei, cazarmarea, echipamentul, magaziile de mobilizare etc. Generalul era foarte răbdător, sta câte 2-3 zile la un regiment, asista la tragerile individuale la ţintă, asista la exerciţii tactice pe hartă şi în teren... În toate oraşele generalul era luat de odihnit. De aceea invitaţiile la mesele de seară le primea cu anevoie, cărţi nu juca, neapărat că activitatea din timpul zilei îl obosea, de aceea prefera să se retragă din societate fix la ora 10, „ceea ce eu trebuia să aranjez”. Descrie personaje întâlnite: La Dorohoi se duc la masă la prefectul judeţului, cneazul Moruzzi, care „era paşa judeţului, era boier bogat, cheltuia cât putea, mânca şi bea bine, mare amator de femei frumoase”. G-lul Iarca era la antipod, dar cneazul făcea ce făcea că-l antrena şi pe general la un pahar de vin de Cotnari vechi, „ridicat în cinstea M.S.Regelui Carol I-iu, eroul de la Pleva, a M.S.Reginei Elisabeta, mama răniţilor, a armatei române, a d-voastră dle general, a dnei Iarca, a domnişoarei Iarca etc.... Cneazul dădea paharul pe gât, care era o adevărată pâlnie, nu ştiu cum făcea că nu înghiţea, ci-l turna pe gât, g-lul îşi muia buzele, aşa că cneazul devenea din ce în ce mai vorbăreţ.”
În 1901 mai mulţi ofiţeri români sunt trimişi la un stagiu de doi ani în armata austriacă, la diferite arme. Între ei şi Gh. Dabija, repartizat la Reg. 7 Infanterie Graf von Kevenhuller, din garnizoana Graz. Dabija e încântat de acest oraş de 150.000 de locuitori atunci, mulţi militari sau foşti militari, e impresionat de liniştea şi curăţenia oraşului, de parcul în stil englezesc din mijlocul oraşului, cu monumente, berării, cafenele, de şcolile de aici, între care era şi o universitate, de Şcoala superioară tehnică, de arsenalul cu zeci de mii de arme din toate epocile, de catedrala din veacul al XV-lea, în stil gotic, dar şi de impozantele clădiri din centru, în stilul Renaşterii germane, între care primăria şi Ioaneum, celebrul muzeu de istorie naturală. Descrie atmosfera şi activitatea lui de la Regimentul 7 infanterie. „Cum cunoşteam binişor limba germană, am putut să învăţ repede regulamentele infanteriei austriece, aşa că în două luni le învăţasem bine... A fost o perioadă de două luni (sept şi oct 1901) foarte interesantă pentru mine. La 1 noiembrie 1901 am primit comanda efectivă a plutonului 1-iu. Am urmat tot timpul instrucţia trupei... La 28 noiembrie 1902 am fost înaintat căpitan, când mi s-a dat comanda efectivă a companiei a 3-a, comandă pe care am exercitat-o până la 1 septembrie 1903, când a încetat stagiul meu în armata austriacă. Am comandat efectiv 13 luni plotonul şi 9 luni compania”. Noul căpitan descrie instrucţia care se făcea în armata austriacă, potrivit sistemului introdus tocmai atunci de glul Hotzendorf. Acesta împrumutse metode germane. Şi, de unde până atunci infanteria austro-ungară era pregătită mai curând pentru paradă decât pentru război, adică instruită pentru mânuire de armă, ordine strânsă şi defilare, aşa cum se făcea şi în armata română. Gh. Dabija e bucuros pentru că nimereşte exact în perioada în care armata austriacă îşi schimba multe din practicele sale. „Am văzut ce înseamnă un program de instrucţie, făcut pe perioade, săptămâni, zile, ore, modul cum el trebuia aplicat, pedagogia de folosit...”. Pentru ceea ce a învăţat aici el îşi arată recunoştinţa întreţinând o intensă corespondenţă cu mai mulţi dintre camarazii săi de acum. Între ei şi trei români: locotenentul Sbârcea, un bucovinean, şi transilvănenii lt. Valeriu Ioan şi Morariu Ioan, „toţi trei foarte buni români şi foarte buni ofiţeri. Era oprit a discuta chestiunile de limbă, naţionalitate şi religie, pentru că astfel de discuţiuni puteau da loc la resentimente şi chiar conflicte”. Alţi doi români pe care îi cunoaşte aici, lt. Alexandru Hânzu şi cadetul Ion Ilcuşu, după primul război vor ajunge generali în armata română, comandanţi de divizie în războiul din 1918-1919 contra Ungariei.
Memorialistul îşi aduce aminte cu multă bucurie de momentul retragerii sale din armata austriacă, când colonelul Reitz dă o masă camaraderească, toastează pentru regele Carol I, iar Dabija în cinstea împăratului Franz Josef, când se cântă imnurile Austriei şi României. Dabija primeşte un mare album cu fotografiile tuturor ofiţerilor din regiment, album îmbrăcat în piele şi cu incrustaţii. La plecare, tot regimentul se adună în curtea cazarmei, cu muzica în flancul drept şi se cântă un marş. E condus apoi la gară de către toţi ofiţerii din regiment. Hotărât lucru, austriecii ştiau să lase amintiri. La Graz, tânărul ofiţer urmează şi cursurile filologului Hugo Schuchard, ale lui Antonio Ive, Jules Cornu, cursuri ţinute la Universitate. La Graz era şi un Centru cultural românesc grupat în jurul Societăţii academice „Carmen Sylva”, societate creată pe modelul Societăţii „România Jună” din Viena şi Societatea „Junimea” din Cernăuţi. Erau la Graz şi studenţi români, între care D. Popescu, bucovinean din neamul Iliuţilor, Ilie Bacinschi, care studia literatura comparată, îndrăgostit de poezia germană şi română, Antonovici şi Bocancea care îşi susţineau la Graz doctoratul în Drept. În cei doi ani de şedere la Graz Dabija a locuit într-un apartament simpatic, bine mobilat. Era cam departe de cazarmă, dar învaţă să meargă cu bicicleta. În fiecare sâmbătă seara la el acasă era masă bogată, la care se serveau mâncăruri româneşti, bucătarul fiind Nică Caralău de la Iaşi, priceput la toate. Erau invitaţi camarazii de regiment şi studenţii români aflaţi la studii. Între invitaţi şi un student neamţ, Fritz. Pentru că era student, îi cântau Gaudeamus igitur. O făceau în felul simpatic al tinereţii: „Gaudeamus igitur/ Să ne pupe Fritz în ...” Cânta şi Fritz, până într-o zi când a aflat despre ce e vorba şi a ripostat „Gaudeamus igitur/ Să-l pupaţi pe Fritz în ...”. În aceeaşi casă unde locuia mai era găzduită şi o tânără nemţoaică, logodită cu un student care venea sâmbăta şi îi cînta la fereastră serenade până când domnişoara se îndura şi binevoia să aprindă o lumânare şi să apară la fereastră. S-a simţit bine în Austria memorialistul nostru. Corespondenţa sa bogată cu românii din Austria pe care i-a cunoscut la Graz, cu colegii austrieci e o altă dovadă a caldei amintiri pe care a purtat-o celor pe care i-a cunoscut în anii lui austrieci. Întors în ţară devine un foarte bun specialist în arma infanteriei. Scrie o excelentă carte „Instrucţia practică a companiei de infanterie”, lăudată de căpitanul Sturdza în „Universul”.
FOTO: imagine de epocă din Graz
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
