Aşa se-ntâmplă lucrurile, n-are rost să caut justificări: am scris „Viaţa lui Corneliu Coposu” în 1996 şi vreme de 18 ani n-am ajuns la Bobota! Sălajul este destul de departe şi viaţa mea a fost întotdeauna destul de complicată, eufemistic spus.
Trebuia să se întâmple prima dată acum doi ani, când Fundaţia Corneliu Coposu a organizat acolo premierea câştigătorilor celei de-a treia ediţii a concursului de eseuri despre Senior dedicat elevilor, eram în juriu, totul era aranjat, dar, în ultima clipă, motive de sănătate m-au oprit să plec.
S-a petrecut în sfârşit anul acesta, graţie publicaţiei „Caiete Silvane”, mai exact datorită lui Daniel Săuca, unul dintre acei oameni care sfinţesc locul. Cu sprijinul administraţiei locale, el a organizat ce-a de-a şaptea ediţie a „Zilelor Caietelor Silvane”. Dincolo de subiectivismul meu, vreau să semnalez încă o dată că în destule locuri din provincie există asemenea evenimente, asemenea oameni şi o viaţă culturală uneori mai vie decât în pretenţioasa Capitală – de-ar fi să-l amintesc, cu întreaga mea preţuire, doar pe profesorul Constantin Theodor Ciobanu, cu ale sale „Zilele culturale George Călinescu” de la Oneşti.
Prima seară a fost la Zalău, în sala Centrului de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj, unde, aşezaţi comod la mese, erau vreo sută de oameni. Programul a fost complex – n-a lipsit umorul! – şi dinamic, uşile erau deschise, atmosfera relaxată, lumea mai intra, mai ieşea, discuţiile erau vii, s-au lansat şi prezentat cărţi, a fost foarte frumos.
Dar centrul de greutate a fost a doua zi, când – sub un soare sclipitor şi într-un peisaj transilvan specific, adică molcom şi aşezat – am plecat la Bobota, comuna în care s-a născut Seniorul. O adevărată caravană de maşini, aşteptată de oficialităţile locului, care au dat momentului caracter de eveniment.
Prima oprire a fost la şcoală, care arată senzaţional, neavând nimic de invidiat (ba chiar cu plusul unui teren de sport cu gazon artificial!) de la fiţoasa Şcoală 11 de pe Kiseleff, unde învaţă copiii noştri. Copii pe care i-am dus cu mine, să vadă locul unde Dumnezeu ni l-a dăruit pe Corneliu Coposu, sperând că în acest fel – prin prezenţa lor – compensez oarecum prea lunga amânare a acestei călătorii iniţiatice la rădăcinile culturii politice româneşti.
Am vizitat clasă cu clasă, emoţionaţi precum copiii în prima zi de şcoală! După care ne-am îndreptat spre o piaţă înconjurată de un muzeu, un centru cultural, catedrala şi casa parohială – cea în care a copilărit Corneliu Coposu, născut dintr-o familie cu multe generaţii de preoţi, dascăli şi oameni politici.
Marea şi plăcuta surpriză a fost un grup de copii îmbrăcaţi în costume populare, care ne aşteptau cuminţi, aliniaţi la gardul grădiniţei care face parte din acelaşi grup de clădiri cu muzeul şi centrul cultural. Frumoşi cât nu se poate şi – aşa cum aveam să aflăm – „doctori" în Şincai, Coposu, istorie şi tradiţii. Ei aveau să ne fie ghizi impecabili prin muzeu, dar înainte de asta am intrat în casa Seniorului, cu o tulburare pe care nu ştiu s-o descriu, apoi în superba catedrală renovată de bunicul lui şi în care a slujit şi tatăl său.
Un detaliu important: cel puţin unul dintre copiii aceia mândri de costumele lor şi de ceea ce ştiau din istoria recentă avea smartphone. Nu e nicio contradicţie. Poţi să fii racordat la tehnologia modernă şi în acelaşi timp devotat portului popular.
Toţi cei care au vorbit după aceea în sala Centrului Cultural i-au felicitat pe copii, cărora şi eu am ţinut să le spun că nu sunt numai frumoşi şi deştepţi, ci şi norocoşi, pentru că, spre deosebire – din păcate! – de majoritatea copiilor români de azi, ei ŞTIU cine a fost Şincai, cine a fost Maniu, cine a fost Coposu, ce-au fost puşcăriile comuniste, ce-a fost comunismul, ce-a fost înainte de comunism.
Dar parcă numai copiii nu ştiu asta...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
