Ziarul de Duminică

Aberatii de bun-simt

Aberatii de bun-simt

Jacques Paganel, originalul vernian

12.10.2007, 23:22 75

Dupa Jurnal, aparut in 2006, in lunile imediat urmatoare disparitiei tragice a scriitorului, volumul de povestiri Aberatii de bun-simt este a doua carte postuma publicata de Editura Polirom, manuscrisul ei fiind predat editurii intr-o prima forma, in 2005, chiar de autor, iar apoi, in forma finala, dupa unele adaugiri pe care le avea in vedere Sorin Stoica, de scriitorul Cosmin Manolache. In acest volum, il redescoperim pe povestitorul desavarsit care imbina in textele sale ironia cu melancolia, ineditul naratiunii cu un anume tip de morala fina, totul sub controlul unui stil unic, care l-a impus printre cei mai buni prozatori ai perioadei.
Sorin Stoica, 1978-2006. A fost unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai generatiilor postrevolutionare, foarte prezent in lumea culturala printr-o activitate literara si publicistica remarcabila. A absolvit Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii din Bucuresti in anul 2000, obtinand totodata masteratul in Comunicare, in cadrul FJSC, si in Antropologie, la SNSPA. A fost preparator asociat la catedra de Antropologie Culturala a Facultatii de Jurnalism. A colaborat cu proza si publicistica la Vatra, Dilema Veche, Deci, Formula As, Ultimul Atu, Cultura. A fost semnatarul rubricii Liberul arbitru din saptamanalul Suplimentul de cultura. Volume publicate: Povestiri cu injuraturi, Paralela 45, Pitesti, 2000; Dincolo de frontiere, Paralela 45, Pitesti, 2002; Istorie la firul ierbii. Documente sociale orale, coordonata alaturi de Zoltan Rostas, Ed. Tritonic, Bucuresti, 2003; Povestiri mici si mijlocii, volum colectiv de proza scurta scris impreuna cu Cosmin Manolache, Calin Torsan si Ciprian Voicila, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2004; Televizorul in micul infern, volum de etnografie mass-media, coordonat alaturi de Zoltan Rostas, Ed. Tritonic, 2005; Cartea cu euri, volum colectiv de proza scurta scris impreuna cu Calin Torsan, Cosmin Manolache, Roxana Morosanu, Ciprian Voicila, Ed. Curtea Veche, 2005. La Editura Polirom au mai aparut volumele: O limba comuna, 2005, si Jurnal, 2006. A fost membru al Asociatiei Scriitorilor Profesionisti din Romania.

Cica...
Cica in vremea despre care voi incerca sa povestesc, traia sau, mai bine zis, preda intr-un orasel de provincie mai mult decat banal un profesor de filosofie si psihologie pe nume Paganel. Sigur ca pe respectivul nu-l chema Paganel. I se zicea asa dupa un serial. Dupa un serial dupa o carte de Jules Verne. Probabil ati citit-o. Si Paganel era tanar, naiv, netrecut prin viata si, peste toate, mai avea si obiceiul sa le faca elevilor vizite la domiciliu. Nu stiu cum s-ar chema intr-o formulare birocratica vizitele astea. Cert e ca le facea. Si asa era de sters, ca parintii elevilor nici macar nu banuiau ca pe el il cheama cu totul altfel, Popescu, sa zicem, si il invitau in casa politicosi: "Poftiti, intrati domnu' Paganel!".
Cum ziceam, era un individ destul de anost. Asa ca n-are rost sa va povestesc despre el. Ci despre cei doi Ghindoc. Tata si fiu. Care chiar ca erau interesanti. Mai ales cand luau ceva la bord. Adica aproape tot timpul. Intr-o dupa-amiaza, cand Paganel a avut proasta inspiratie sa le treaca pragul, in curtea familiei Ghindoc situatia se prezenta in felul urmator. Ghindoc al batran atarnase niste pastrama pe prispa. In niste carlige. Si cainele mancase toata pastrama. Drept urmare, batranul alerga cainele sa faca din el pastrama. Din caine. Ghindoc al mic (al mic e un fel de-a spune, avand in vedere ca era a XII-a) alerga si el cainele, dar din motive umanitare. Ca sa-l salveze de toporul lu' tac-su'. Si exact in timpul asta, Paganel a intrat in curte. Cand batranul tragea intr-o parte de jigodie, iar ala mic in directia opusa.
Fastacit, a incercat sa se prezinte: "Profesor de filosofie Popescu!". Sa i-o ia inainte lui Ghindoc, sa evite placa aia umilitoare cu "Poftiti, domnu' Paganel!". Ghindoc al batran a infipt toporul intr-o buturuga, si-a sters mana dreapta de o salopeta, aici trebuie sa presupunem ca era echipat intr-o salopeta, s-a sters asadar si, provocat de prezentarea protocolara a lui Paganel, a rostit extrem de decis: "Mecanic de locomotiva Ghindoc!". Vasazica, in timpul cat se stersese pe salopeta, cat infipsese toporul in bustean, scormonise in minte: cine sunt, de unde vin. Daca asta din fata lui era profesor, sau cel putin asa se lauda, criza de constiinta ii soptea ca nu se putea nici el legitima cu simplul nume. Ghindoc avea o banuiala ascunsa ca el insemna ceva mai mult de atat. Si atunci descoperise ca era mecanic de locomotiva, ceea ce, orice s-ar spune, insemna ceva. Plus de asta, a fost in replica. S-a scos.
Nu bei, ma, ceva? a vrut Ghindoc sa dea un sens fastacelii lui Paganel. Adica, ce cati p-acilea? Daca tot n-ai nici un rost, barem hai sa glojgaim ceva. Sigur ca Ghindoc a fost uimit peste masura sa afle ca Paganel nu bea. Si-l privea ca pe o lighioana bizara. Hait! Era o sansa sa dai peste un abstinent care, sigur, din moment ce facea mutre la alcool, era putintel dus cu pluta. Ghindoc nu mai vazuse niciodata pe careva care sa se abtina de la bautura fara a suferi de vreun betesug, ceva, care sa-l impiedice sa trascaneasca competent.
Trebuie sa va spun, si-a explicat Paganel descinderea, ca fiul dumneavoastra nu invata cum ar trebui. Nu invata cum trebuie? Nu stie sa bea! a clarificat batranul situatia. Hai sa bem un rachiu! Adica fii om serios, ce dracu! Sau ce dreacu, pentru ca personajele sunt regateni si-asa se injura pe la noi. A suportat Paganel doua pahare de trascau dupa care, odata proba trecuta, i s-a permis sa vorbeasca.
Domnu' Ghindoc, baiatul dumneavoastra nu invata. Uite, spune tu, Marcele, ce e materia?
Ce materie, ba, i-a retezat-o ala batran. Uite materie colea. Si i-a pasat trascaul, palpand sticla si stergandu-si apoi mana de salopeta rugoasa, ca un om care are un contact privilegiat cu materia.
Ma rog, acum intelegeti dumneavoastra ce vreti!
O zi minunata pentru mancat banane
Maica-sa a plecat putin pana la bucatarie si el a ramas doar cu taica-su', fata in fata, stie ca acum trebuie sa gaseasca ceva de zis si asta adanceste un oarecare impas in conversatie.
- Ai vazut ce-a facut Villarealul? tuseste asta batran, iar intrebarea despre un meci mai mult decat obscur are darul sa-l surprinda putin, intrucat domnul din fata sa, in aproape 65 de ani de viata, nu si-a manifestat potentialitatile microbistice decat asa, a lehamite. Iete ca acum, de cand Calin a plecat de acasa, se uita si la meciuri. De fapt, din cate il cunoaste, se cam uita la orice. De la 5 dupa masa, trage perdelele, se asaza intr-un fotoliu de unde nu se mai scoala decat noaptea dupa 11, cand s-au ispravit toate talk-show-urile si s-au tras toate concluziile care trebuiau trase. Ca e de rau, ca trebuie sa ne ferim. Ca n-o sa mai piarda timpul niciodata cu discutiile astea. Ma rog, ce zice toata lumea zice si el. Dar tonul e de revelatie.
Raspunsul nu vine la ce a facut Villarealul. Sau vine cu o scuturare de cap destul de neutra. Calin isi scoate ochelarii si ii sterge foarte preocupat, ca si cum investeste in asemenea indeletnicire cam toata stiinta sa. Mama nu mai apare. Dupa ce termina de sters ochelarii, Calin scotoceste intr-o geanta lunga pe care o tine intre picioare. Cotrobaie.
- To' cu terfeloaga aia umbli dupa tine?
Ridica din umeri. Scoate un fel de fluier. Ii spune batranului cum se numeste. L-a luat acum din turneul acela la Sfantu-Gheorghe. Tilinca.
- Dai banii pe... Ma rog, daca tie-ti place... Mai ai bani? se ingrijoreaza batranul auzind de investitie si scotoceste in buzunarul halatului ca si cum ar dori sa acopere paguba inconstientului asta care-si consuma tot salariul pe fluiere.
In geanta, tot fluiere, fiecare cu alta denumire destul de ciudata, fluiere cu care e o pacoste sa calatoresti in fiecare zi spre serviciu, sa te lovesti de picioarele oamenilor. Apoi, seara, spre repetitie, alt calvar. Si toti care-i aduc mereu reprosuri ca sta prea putin pe acasa, ca...
- Am bani, nu e cazu'...
- De unde ai bani? intervine in discutie si maica-sa, care a prins emisia sonora a lui Calin tocmai cand se intorcea dinspre bucatarie.
- Am cantat acum la Sfantu-Gheorghe. Am luat ceva monetar.
De fapt, au luat ceva infim, adevaratele evenimente erau ca pe Carlos l-a cerut de barbat un evreu si ca noaptea la hotel au vazut o noapte intreaga filme porno cu unii in pielea goala care jucau tenis.
- Asaaaa, suspina maica-sa in timp ce se afunda pe canapea, de parca are ea o presimtire ca se vor asterne la un taifas interminabil. Ca intr-un strat de zapada se afunda.
Se asaza zambind si il priveste intens. El i-a spus de atatea ori sa nu-l mai priveasca asa. Cum ar fi sa se holbeze si el spre ea. Da', Caline, dar io te iubesc, mama! Ar urma ea sa spuna. S-a asezat si acum se ridica brusc, de parca a simtit un cutremur sau a uitat ceva absolut esential. Acum tine in mana o fructiera de pe masuta mica dintre ei:
- Calin, vrei o banana, mama? Sa-ti dau o banana?
- Nu, nu vreau banana!
Se asaza dezamagita de refuz. Priveste eticheta Bonito, Bonino - n-are ochelarii sa inteleaga toate cuvintele. Se uita prin camera, cautand ochelarii sau altceva. Ca si cum ar fi ceva, un necaz cu eticheta asta, au anuntat astia la stiri ca injecteaza ceva in banane.

- Acuma le-am cumparat, sunt proaspete! Hai, nu vrei o banana? revine dupa ce le-a cercetat provenienta si vrea sa verifice daca nu despre asta era vorba.
Calin incearca sa schimbe putin subiectul. Arata cu capul spre marginea patului:
- L-ati ascultat?
- N-am avut cand! La ce sa-l ascultam? Ce, noi avem aparat d-ala s-ascultam?
Un CD pe care se sprijina un flacon de medicamente. Intr-adevar, nu aveau la ce sa-l asculte. CD player n-au. Au doar un casetofon vechi de douazeci de ani pe care, cand Calin era mic, tatal lui il scotea din debara numai joia. Nu se stie de ce joia. Si asculta al batran Adriano Celentano si Tom Jones. Mai avea cateva colinde din zona Sibiului, pe care le scotea de la naftalina la ocazii. La Revelion, din patriotism local. Taica-su a venit in Bucuresti din zona Sibiului de undeva. De fapt, Calin acolo s-a nascut. Venetic din Ardeal, taica-su nu prea si-a facut prieteni. Nici faptul ca era profesor de matematica nu i-a permis treaba asta. Aici ii lipseau si rudele. De-aia pomeneam de Revelion, petreceau doar ei trei, aici de fata, plus fratele, pana cand acesta a crescut. Lui Calin ii pregateau un costumas cretinopat, costumas care ramanea de la an la an mai mic, intra la apa. Maica-sa, cel putin, nu accepta ca se poate ca fiul ei sa creasca.
Cretinopat. Acesta e cuvantul care revine mereu cand incearca sa descrie perioada aia. Revelionul, cand se uitau toata noaptea la televizor. Afara de discutiile la telefon de la miezul noptii, cand sunau rudele de pe la cabane, petreceau impreuna, doar tatal lui Calin declama cu vocea lui groasa ca el a ramas la Bucuresti, aici, cu familionul. Dintr-un fel de patriotism. Cineva trebuia sa-i pazeasca si pe ai lui.
Calin nu prea avea voie sa se apropie de casetofon. Ma rog, nici nu cerea voie. Mai timid. Intotdeauna a fost ceva mai timid. Ar trebui sa va povesteasca el prima data cand a fost la film cu o fata, ma rog, era deja un miracol cum de a acceptat fiinta aia. Si cum, dupa film, a simtit nevoia sa comita un gest tandru fata de fata. In criza de inspiratie, i-a smuls caciula din cap si i-a aruncat-o in sus, razand destul de albastru. Bineinteles ca de atunci fata aia nici nu a mai vrut sa-l vada. Era mai cretinopat la varsta aia, v-am spus.
- I-am zis lu' frate-tu sa ne ia pe la el sa-l ascultam. Da' te-am vazut la emisiunea aia, mama! Tot cu pantalonii astia erai!
Calin isi aminteste ca, atunci cand a scos CD-ul, i l-a dat si lui frate-su. L-a introdus in combina, a frecat cu telecomanda inceputul fiecarei piese si a conchis ca e bun.
- Hai, nu vrei o banana? Te rog io! Ce sa-ti dau? N-avem decat mancare pentru taica-tu, ca nu i-au iesit analizele prea grozav.
- Nu vreau banane!
Ar urma presupunerile ca precis n-a mancat iar nimic azi, uite-l cum arata! Straveziu. Si pantalonii aia. N-ai bani, mama, sa-ti cumperi altii?
- Ma calareste aia mica, explica starea deplorabila a raiatilor tociti Calin. Seara, cand ma duc acasa, trebuie sa fac pe calul.
- I-a trecut febra, mama?
- Da, a fost Otilia cu ea in parc, a batut vantul si de-aia a avut ceva necazuri.
- Sa ai grija, mama!
Aia mica n-avea nimic deosebit, dar maica-sa a manifestat intotdeauna o grija obsesiva fata de cele mai mici detalii ale bolii. Cand fratele lui Calin s-a ales cu un diabet, i-a adus tot felul de fotografii, decupaje din ziare, taieturi cu nu mai stiu ce atleti care, in ciuda faptului ca aveau diabet, au batut recorduri olimpice si au facut gloria tarii lor. Cu toata insulina... He, he, trecem noi si peste asta.
Placinta cu visine
Bunica-mea are prostul obicei sa devina cateodata patetica. Acum cateva luni, manca placinta cu visine, se lingea pe degete si, asa patetica cum era, a zis, mama, mie la parastas placinta cu visine sa-mi faceti, ca mie asta mi-a placut la viata mea! Prevazatori, i-am cumparat si noi un kil da visine, ca sa nu ne prinda parastasul descoperiti. Am pus kilul de visine in congelator, si de-atunci, pentru ca ea continua sa traiasca, ii tot atragem atentia ca se strica naibii visinele, hai, bre, da un' sa luam acu' iarna pentru parastas altele proaspete?
Un lan de grau
Intr-o zi, parintele Damian l-a surprins pe Nae Stabiliment privind dupa o cuvioasa care traversa lasciv curtea bisericii: fiule, la o femeie sa te uiti fara ganduri mascaroase. La o femeie trebuie sa te uiti ca la un lan de grau, ca la un pom inflorit. Asa e, parinte, zicea Nae, da' io daca ma uit toata ziua la un pom nu simt ni'ica, nu mi se scoala, in schimb, daca defileaza putoarea asta p-acilea, mi se scoala de nu mai stiu de mine.
Teava
Teava era unul care nu stia nici cate roti are vaporul. In schimb, era extrem de priceput la alte treburi. Cum ar fi. Se aseza in fund pe un scaun, casca gura si simultan tuguia buzele. Nu stiu nici io cum sa va explic ca facea, dar, dupa operatiunea asta, se lovea cu pumnii in cap. Si capatana transformata in cutie de rezonanta rezona superb.
Prima zi de scoala
Cea mai interesanta prima zi de scoala pe care mi-a fost dat s-o traiesc a fost cand intram in clasa a saptea sau a opta. Imi amintesc ca stateam toti masculii din clasa undeva in spatele scolii, intr-o groapa de nisip, unde se sarea in lungime, si ne uitam unul la altul nevenindu-ne sa credem cat am crescut in cele trei luni de vacanta. Pe unii ii mai vazusem, dar mai erau altii care crescusera nepermis de mult, se lungisera, aveau tulei, o voce incredibil de groasa.
Stateam acolo, in groapa aia, si dintr-o data mi s-a parut ca astia nu sunt colegii mei si mi s-a facut frica.
In vara aia statusem vreo luna la Busteni si, dupa acea luna, cand a venit taica-miu sa ma vada, statea ca vitelul si se uita la mine, ba ce lung esti! Sau, cum zicea bunica-mea, ce mult esti!
Gogu, care fusese un pitic toata viata lui, crescuse acum mai inalt decat mine, Belisca avea o mustata care-l facea mult mai matur. Si chiar din ziua aia n-a mai dat nimeni in el.
Fetele nu ne impresionau asa de mult pe moment. La ele schimbarile venisera ceva mai devreme si, chiar daca si acum mai comentam ca, uite, le crescusera sanii sau se petrecusera alte schimbari interesante cu ele, atentia ne era indreptata mai degraba asupra noastra, care parca am fi crescut toti odata, de-a valma. Chiar si Cotetu, cu care frecasem menta toata vara, ma impresiona acum, pentru ca-l vedeam intr-un alt context. Toti se maturizasera. Dorica trecuse de la pantalonii de stofa la blugi si parea mai smecher, mai dat dracului.
Stateam, ne uitam unii la altii si, repet, mie imi cam era frica.
Restul lumii
Jucam fotbal. Inainte faceam alegeri. Daca-ntr-o echipa picam io cu Coco, ziceam asa. Io cu Coco contra la restul lumii. Adica, oricine altcineva ar fi intrat in echipa lor, era degeaba. Ii bateam de-i uscam. Io cu Coco doar. Eram periculosi. Ii bateam cu tot "restul lumii" lor. Pentru ca "restul lumii" insemna asa: Vaica, Costolo, Mucea si, daca-si termina temele in timp util, in restul lumii putea fi inclus si Bebica.
Prezente romanesti peste hotare
Jean e un malac de vreo suta treizeci de kilograme si patruzeci de ani tocmai impliniti, ocazie cu care nu ne vom sfii sa-i uram un sincer la multi ani! Sa ne traiesti, Jeane! Un malac, un handralau, un hojmanlau, astea-s cuvintele care-l descriu cel mai bine pe eroul nostru. Pe Jean, care lucreaza la un telescaun dintr-un orasel de munte, la intretinerea lui sau cam asa ceva. In Romania, verbul a munci sau sinonime precum a lucra, a se speti au o cu totul intrebuintare. Ati aflat un sfaraiac din CV-ul lui Jean, dar asta nu e destul. Ii dam bice. Jean n-are copii, desi o femeie mai da pe la el, asa cum zice, o femeie de care se desparte periodic, poate mai mult asa, pentru placerea reimpacarii, si carei femei nimeni nu-i intelege optiunea. Nici macar Jean.
Dar ca sa-l intelegeti mai adanc pe Jean, nu amanuntele de ordin cantitativ trebuie scoase la lumina, ci fapte precum e asta care urmeaza. Vom face o rasucire, o intoarcere in timp, in iarna de acum trei ani. Nu s-a intamplat nimic spectaculos atunci, nici un fenomen meteorologic capabil sa te puna pe ganduri, sa-ti modifice felul in care te raportezi la oameni, lucruri si alte cele. Nu. Doar ca atunci, in iarna anului 2001, daca v-ati fi aflat pe partia Clabucet din Predeal, mai precis pe sub telescaun - dar ce sa caute niste oameni seriosi ca dumneavoastra acolo si de unde atatea coincidente? -, ati fi vazut cum Jean adasteaza cu un schi in mana. Cu unul doar. Sta si asteapta pe cineva, pare-se. Care cineva vine degraba. Uite-l! I-a cazut schiul din picior, putem deduce, pentru ca asta care alearga tot un schi are in mana. Si ii multumeste lui Jean, ce bine ca mai sunt si oameni amabili, bine ca i-a recuperat schiul, altfel se ducea naibii pe coclauri si era destul de nasol. Ce, ma, e al tau? se rasteste Jean. De cand? Asta e schiul meu si, hai, plimba ursu'! Hai, domne, pare amuzat pagubasul, uite, iti dau 30.000 ca ai avut grija de schiul meu! Ceee, iti dau io 50.000 si mi-l dai si p-alalalt! Finalul, dupa alte negocieri, e ca proprietarul de drept renunta scarbit si la schiul desperecheat, na si spala-te pe cap cu el! Iar Jean devine fericitul posesor al unor schiuri nemaipomenite. Pe care probabil le va vinde altui bucurestean arogant care poate fi prostit fara mare bataie de cap.
Acum, alt salt in timp ne va aduce in primavara anului curent cand, in statia de autobuz din orasul de munte unde ne aflam, statia aia din fata primariei, Nae Stabiliment parcheaza regulamentar pentru a obtine ceva hartoage de la functionarii care functioneaza in primarie. In statie il descopera pe Jean, care suporta lapovita asta de martie, zapada mieilor, pentru ca parca in sezonul asta ne aflam. Jean are un rucsac absolut imens, bumbacit am putea spune, legat strans. Un rucsac de cativa metri cubi. Sau poate exageram, dar exageram cu folos. Plus un maldar, o croznie de schiuri. Nae afla ca Jean vine tocmai din Elvetia, unde a fost la un fel de specializare si s-a intors cu schiurile astea de acolo. Mai asteapta sa vina un transport saptamana viitoare. Ca elvetienii aia, neatenti, isi lasau schiurile la intrarea in cabana sau la usa carciumii. si Jean, om strangator, si-a zis, ia sa le strang io! Si le-a strans. Le-a recoltat. Prevazator. La fel de prevazator ca si acum, cand asteapta un taxi care sa-l care pana acasa cu sarsanale cu tot. Nae se ofera sa-l transporte el. Si, surprinzator, chiar il transporta. Surprinzator pentru ca sarsanaua lui Jean a incaput in Dacia obosita a lui Nae. Il lasa acasa, ramanand sa treaca peste o ora-doua ca sa-si cumpere o pereche de schiuri bune ceva mai ieftin, pentru ca Jean e un om onest si face reduceri celor apropiati.
Peste cateva ore, alt salt in timp, de data asta ceva mai mic. Nici nu e salt, e un hop acolo, o dracie mica, peste cateva ore deci, Jean il invita pe Nae in casa, hai, ba, sa vezi ce mi-am luat din Elvetia! In sufrageria lui Jean e un pat mare. Pe pat, sarsanaua aia de cativa metri cubi inca nedesfacuta. Iete, face Jean si deznoada papornita asa cum ai decoji o portocala. Iete, ba, le-am luat la elvetienii aia toate talangile de la gatu' vacilor. Si au si-un lant de inox de moare lumea. Le-am tras-o, pare a zice Jean.
I-am pus la punct, timp in care scoate cele 30-40 de talangi zicand c-o sa le puna, iete, ici'sea, pe perete, o sa amenajeze el ceva langa calendarul ala care, in luna martie, iti desfata privirea cu trei pisoiasi abia fatati, cu ochii mici, mici.
Fragmente din volumul de povestiri Aberatii de bun-simt de Sorin Stoica, in curs de aparitie la Editura Polirom

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO