Familia a dus-o de copilă la mănăstire, ca s-o pună la adăpost de luptele care se dădeau în regiune. A devenit o tânără (călugăriţă) foarte frumoasă. A crescut în respectul regulilor monahale, pentru care nu avea, totuşi, nicio vocaţie. Într-o bună zi s-a uitat pe fereastră şi a văzut un tânăr ofiţer cavalerist. Mândru, puternic, frumos. În clipa aceea, în sufletul tinerei s-a prăbuşit toată „ascultarea”. Şi s-a îndrăgostit. Şi-a târât dragostea peste toate tranşeele şi prin toate gardurile de sârmă ghimpată ale pravilelor. S-a iubit cu ofiţerul ei ca şi cum dragostea aceea a lor ar fi fost ultimul lucru care i s-ar mai fi dat pe lumea asta. La o vreme, mândrul ofiţer a fost trimis într-o altă misiune, în alt loc, îndepărtat. S-au îmbrăţişat de rămas bun şi şi-au promis dragoste veşnică. Aveau să-şi scrie, să se revadă, să se iubească.
Ea i-a scris mai multe scrisori. S-au păstrat cinci. Cinci trepte de la adoraţie la disperare. Apoi a tăcut. A rămas la mănăstire şi, cum povestea ei de dragoste fusese dată în vileag, tot ce i s-a mai îngăduit a fost să fie portarul aşezământului. În loc de suflet a locuit-o doar o durere fără margini, nesfârşită. A trăit 83 de ani. Sau a murit vreme de 83 de ani. Până în 1723.
Sunt aproape 300 de ani de atunci, de când Mariana Alcoforado aşteaptă răspuns. A aşteptat atât de mult încât timpul şi-a pierdut orice însemnătate. Nu contează nici cât a trecut, nici unde s-a dus. Aşteptarea acestei femei trăieşte la prezentul continuu. Asta înseamnă că, într-o bună zi, ofiţerul are să-i scrie şi timpul se va urni din nou, cu scrâşnet, greoi. Într-o bună zi, ofiţerul are să-i scrie.
„Viaţa mea îţi aparţinea din clipa în care, văzându-te, mă făcea să simt un fel de plăcere în a ţi-o jertfi. De o mie de ori îndrept spre tine suspinele mele: ele te caută pretutindeni şi, când mi se întorc, mă răsplătesc pentru toate greu înduratele mele temeri, repetându-mi mereu cu glasul adânc şi sincer al tristului meu destin, ce nu-mi dă răgazul să mă liniştesc: încetează, încetează, nefericită Mariana, să te mistui în van, încetează să mai cauţi un iubit pe care nu-l vei revedea niciodată...” (text preluat din Scrisorile portugheze ale Marianei Alcoforado, traducere şi prezentare de Veronica Porumbacu, cuvânt înainte de Alexandru Philippide, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1967).
Dar într-o bună zi, spun, ofiţerul are să-i scrie. Cred în aceasta aşa cum cred în Dumnezeu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
