În România anului 1989, viaţa de zi cu zi înseamnă mai ales frică, lipsuri, uniformizare, compromisuri, umilinţe. Răul şi urîtul sînt dominantele epocii „de aur“, dar nu totul este rău şi urît. Chiar şi în armata regimului, loc al absurdului şi abrutizării, pentru că există tineri, există şi visuri, dorinţa de a trăi altfel. Revoluţia va însemna o izbucnire la suprafaţă a acestui şuvoi al vieţii ascunse, cu toate bunele şi relele pe care le antrenează. Pe fundalul acestei perioade de frămîntări, protagonistul romanului se întoarce cu gîndul la anii tinereţii răzvrătite, rememorînd pentru a înţelege...
Adrian Buz (n. 1971, Craiova) este absolvent al Facultăţii de litere din Craiova. Volume publicate: Ultimul capitol (proze), editura Maşina de scris, 2001 (premiul revistei România literară pentru debut), Zidul moale (proze), editura Polirom, 2005. Traducător de literatură americană – a tradus din William Burroughs, John Dos Passos, Hunter Thompson, Bret Easton Ellis, Hubert Shelby, Dave Eggers, Augusten Burroughs. Editor-coordonator al colecţiei „Byblos” la editura Curtea Veche în anii 2009-2010. Este prezent în presa culturală inprint sau online (Ramuri, România literară, Noua literatură, Liternet, Respiro) cu proze, eseuri, studii sau traduceri.
*
* *
E deja 16 decembrie şi am ajuns într‑un moment important. Într‑un moment foarte important. 16 DECEMBRIE. De fapt, de aici înainte chestiunea se schimbă. Se schimbă semnificativ în părţile ei esenţiale. Dar asta nu înseamnă că eu sau vreunul dintre noi avem o cît de mică idee cît de mult, sau cum, sau de ce. În acest moment, sînt făcut mai mult din praful de cărbune pe care îl descărcăm de pe rampele feroviare direct din vagoane, ca să încălzim dormitoarele mai mult cu ideea că avem un combustibil decît cu combustibilul propriu‑zis. Sînt făcut din detergentul neconvingător cu care, în ziua în care sîntem trimişi să facem de serviciu la bucătărie, încercăm să spălăm pe jos cantina ostăşească, gonind şobolanii de sub cazanele enorme în care ne băgăm apoi aceleaşi cîrpe, ca să frecăm stratul unsuros de pe pereţii de inox, înainte să fierbem în ele ceaiul pentru cină – primim asigurări că e o practică uzuală, aşa că să lăsăm mutrele. Sînt făcut din dimineţi chioare de instrucţie, din igienă precară, din ture de planton în care lustruiesc bocancii camarazilor, năuc de somn, în timp ce caporalul de serviciu adună gărzile spectrale şi zgribulite din posturile de la depozitul de muniţie, de la parcul auto şi de la gardul vestic al bateriei. Sînt făcut dintr‑o serie de ameninţări şi promisiuni din partea veteranilor – unele se împlinesc, altele nu. Sînt făcut deci din umilinţe caraghioase care pînă la urmă devin o rutină. Toate astea în timp ce discutăm anumite lucruri despre blugi sau mărci de haine al căror nume e capătul îndepărtat al funiei pe care ne căţărăm în fiecare zi, sau despre INXS şi despre Duran Duran, sau despre o casetă video cu un film cu Mickey Rourke, sau despre o mulţime de alte chestii. Nu‑mi e uşor să mă abţin să povestesc ce am văzut în excursia din Cehoslovacia (magazine în care miracolul comerţului funcţionează), deşi la un moment dat, în toiul unei discuţii, cînd frecăm cimentul closetelor cu nişte mături tocite, menţionez în treacăt episodul de la sfîrşitul verii, ca pe un element exotic care îmi conferă un anumit statut.
Ăştia sîntem noi craiovenii, care avem o cultură comună în acest sens, şi uneori la discuţii se alătură şi alţi răcani, care cunosc subiectul. Iar cei care nu‑l cunosc se uită la noi ca la nişte animale ciudate. Aerul tulburat al lui Patrana mă face să cred că trăieşte cu senzaţia că noi ne‑am născut pe altă planetă. Noi credem că el s‑a născut într‑un fund de lume neatins de civilizaţia secolului în care trăim, chiar şi aşa, strecurată printr‑un gard de fier şi sîrmă ghimpată. Natura umană e complexă, iar această societate nobilă scoate în evidenţă diferenţele.
Nu, în nici un caz nu sînt un personaj din ecranizarea propriei mele vieţi. Ci sînt chiar eu, prins într‑o realitate sordidă, care nu poate fi ecranizată onest, fără mici înflorituri cinematografice.
Dar există realităţi, iar în miezul lor alte realităţi, şi tot acest ghem e, de fapt, doar o parte din miezul altei realităţi. Iar între ele există uşi, unele deschise, altele închise. Cînd uşile sînt deschise, poţi să vezi dintr‑o realitate într‑alta. Poţi să vezi, dar se poate întîmpla să nu poţi înţelege, pentru că îţi lipseşte ceva. Bine că măcar uşa e deschisă. Ai o şansă. Dar dacă uşa e închisă? Ba, mai mult, e închisă cu bună ştiinţă? Iată! Există această uşă care dacă ar fi deschisă am şti cu toţii că Întîiul Fiu al Poporului a cam căcat‑o. Cu puţin timp în urmă, Gorbaciov l‑a tras de mînecă, o ultimă încercare de a‑l trezi la realitate – ai grijă ce faci cu poporul tău, că nu e bine. Occidentul, în ochii căruia a trecut drept un rebel din blocul estic şi un aliat împotriva sovieticilor, i‑a dat drumul de mult din braţe – regina Angliei nu‑l mai leagănă în căruţa ei de aur, iar pe peluza din faţa Casei Albe în mod sigur nu mai are ce să caute. Îţi vine greu să crezi că aceste lucruri s‑au întîmplat (ce‑ar putea să caute un asemenea monstru în asemenea locuri?); şi ca să nu mai intrăm în alte amănute, putem să reducem povestea la vechea ei esenţă populară: nu de puţine ori, politica e o curvă – chiar şi la scară planetară. Se pare că nici Securitatea care l‑a slujit orbeşte atîţia ani nu‑l mai sprijină. Oamenii cei mai fideli ai regimului şi‑au făcut prin spatele lui nişte socoteli, şi‑au dat seama că vremurile se schimbă – capitalismul bate insistent la uşă şi n‑o să rămînă atîrnaţi de ideile unui psihopat care nu poate să înţeleagă că e mai mult strigoi decît om.
*
Pe 16 decembrie, sîmbătă, lucrurile o iau la vale iremediabil. Şi, aşa cum se întîmplă de multe ori, pornesc de unde nu te aştepţi. La Timişoara se produce o manifestaţie spontană de susţinere pentru pastorul reformat László Tökés, care se află în conflict cu autorităţile comuniste. În urmă cu cîteva luni, opiniile sale critice la adresa lui Ceauşescu au spintecat eterul cu ajutorul postului de radio Europa Liberă, însufleţind inimile sutelor de mii de ascultători clandestini – a devenit astfel un element duşmănos, un personaj indezirabil pentru Regim. Pentru că nu poate fi suprimat direct, autorităţile se hotărăsc să‑l îndepărteze, astfel că îi aranjează o strămutare forţată într‑un fund de lume, unde ar putea deveni uitare – i se creează condiţii prielnice pentru o dispariţie anonimă.
Dar evacuarea pastorului din parohie nu se produce cu discreţia pe care oficialii şi‑o doresc. Ba, mai mult, se pare că nu se poate produce deloc, Tökés e apărat de o masă aparent inofensivă de oameni, dar vociferantă, care îi străjuiesc locuinţa. Cînd primarul Timişoarei apare pentru a lămuri lucrurile, e întîmpinat cu huiduieli – din sînul grupului de oameni agitaţi se aud chiar şi cîteva lozinci anticomuniste. Pare o situaţie minoră, dar cu potenţial. În orice caz, e ceva neobişnuit în rezistenţa acestor oameni. Grupului iniţial de enoriaşi i se adaugă alţi localnici. Chiar dacă motivele acestui protest nu sînt foarte clare pentru toată lumea, mulţi nu cunosc întregul substrat, cineva se împotriveşte cu curaj autorităţilor, în stradă – pare un motiv suficient. E adusă o maşină de pompieri, cu care oficialii speră că pot calma spiritele. Foarte curînd, maşina de pompieri devine neoperaţională, demonstranţii au răsturnat‑o, furia şi numărul lor cresc. Momentul acumulează o tensiune care se pare că nu poate fi dezamorsată uşor, iar mesajul acestor oameni nu mai e inofensiv. Ieşirea din pasivitate se produce spre orele serii, cînd autorităţile decid că e momentul să folosească ameninţarea forţei. Sînt aduse cîteva detaşamente de miliţie şi alte maşini de pompieri. Sediul Judeţean de Partid Timiş devine un fel de cartier general de unde se iau decizii de înăbuşire a răzvrătirii care e pe cale să se producă. După o scurtă ciocnire cu scutierii miliţiei, protestatarii care nu contenesc să se înmulţească încep să se împrăştie pe bulevarde în grupuri care strigă lozinci anticomuniste, cer libertate şi îndepărtarea lui Ceauşescu. Pînă spre miezul nopţii, forţele de ordine se înmulţesc la rîndul lor, sînt scoase în stradă tancuri şi armata patrulează străzile. Au loc violenţe, sînt sparte vitrinele unor magazine şi incendiate însemnele puterii comuniste, cîteva din greoaiele vehicule militare sînt atrase în zone unde rămîn blocate, unele dintre ele sînt incendiate. Se produce un fenomen clasic: ameninţarea naşte răspuns, violenţa naşte violenţă. În sfîrşit, se întîmplă. Libertate! Jos Comunismul! Democraţie! se aude din ce în ce mai răspicat din centrul oraşului şi din cartierele apropiate; căminele studenţeşti explodează, au loc şi mai multe violenţe, protestul ia amploare. forţele de ordine nu fac faţă, Timişoara urlă. Spre orele dimineţii, autorităţile înţeleg că au o problemă mai mare decît se aşteptau. Rezistenţa cu care locuitorii Timişoarei au răspuns încercării de suprimare a revoltei şi dimensiunile la care a ajuns protestul iniţial îi sperie. Bilanţul fără precedent e grăitor: sînt operate în jur de 200 de arestări.
17 decembrie, duminică. Dimineaţa, centrul oraşului devine teatrul unei scene suprarealiste: cîteva divizii de armată mărşăluiesc prin Piaţa Operei, în muzica triumfală produsă de fanfare militare. O asemenea desfăşurare face parte dintr‑o strategie pe care Statul‑Major al armatei l‑a conceput pentru a intimida, pentru a demoraliza orice alte încercări de rebeliune. Efectul nu e deloc cel scontat, mulţimea strînsă aici protestează vehement, demonstraţia militară e gratificată cu huiduieli şi foarte curînd lozincile împotriva regimului din ziua anterioară se fac iar auzite. Pînă spre orele amiezii situaţia se reconfigurează în sensul unor noi lupte de stradă. Manifestanţii par mai numeroşi şi mai îndîrjiţi, pe zidurile clădirilor din centru apar scrise mesaje subversive, sînt sparte vitrinele unor librării şi tomurile masive cu înţelepciunea Supremului sfîrşesc în flăcări, sînt fluturate steaguri naţionale de pe care au fost decupare însemnele cu care puterea comunistă le‑a împodobit. De partea cealaltă, Securitatea mobilizează în oraş trupe operaţionale, în timp ce conducerea armatei declanşează starea de necesitate. Luptele sînt mult mai dure ca în ziua precedentă, e atacat şi devastat Sediul Judeţean de Partid. În jurul prînzului, răsună primele focuri de armă în centru şi în cartierele alăturate şi foarte curînd apar primii răniţi şi morţi. Ministrul Apărării încuviinţează folosirea armamentului împotriva manifestanţilor – instaurează oficial indicativul Radu cel Frumos, care este un indicativ de război –, permite distribuirea de muniţie reală soldaţilor. Decizia de folosire a armatei ca instrument de represiune e una politică. În capitală, Ceauşescu poartă o serie prelungită de discuţii cu membri din conducerea de partid şi de stat şi cu reprezentanţi ai Statului Major Militar şi ai Securităţii Statului. Ştie foarte bine că vîntul schimbării zgîlţîie mastodontul comunist în blocul estic, ştie de asemenea că toată această schimbare se produce în baza unor înţelegeri între cele două mari puteri care şi‑au împărţit supremaţia politică după război încoace, aşa că mută puţin accentele şi prezintă situaţia într‑o lumină care să justifice o represiune dură, folosind armata ca element principal. Ce se întîmplă la Timişoara nu e o revoltă populară, ci rezultatul amestecului în politica internă al unor „cercuri străine“ şi al unor „agenturi de spionaj“, folosindu‑se de „elemente decăzute“ locale. Discursul lui furios în Şedinţa Comitetului Politic Executiv e memorabil, le cere oamenilor săi să‑şi asume responsabilitatea, nu înţelege de ce nu s‑a folosit deja armamentul în faţa duşmanilor socialismului, într‑un moment de paroxism îşi ameninţă slugile politice cu plutonul de execuţie. Vinovaţii sînt spăşiţi, umili, promit că‑i va fi respectată voinţa.
Din volumul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la Editura Polirom, în colecţia Ego.Proză
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
