ZF 25 de ani. Olimpiada de la Beijing din 2008: Geopolitica jocurilor sportive şi jocurile geopoliticii

Când tot Occidentul se zvârcolea sub loviturile crizei financiare şi economice globale, China îşi etala mai clar ca niciodată în văzul lumii ambiţia de a fi superputere mondială într-o lume deschisă, interconectată şi globalizată.

Cu o ceremonie de deschidere bombastică, organizare perfectă, stadioane spectaculoase, sub sloganul „o singură lume, un singur vis“, China uimea planeta în vara anului 2008 cu de departe cele mai scumpe jocuri olimpice de până atunci. A fost o demonstraţie a forţei noii Chine, petrecerea prin care ţara ieşea în lume cu o nouă înfăţişare. În limbajul Partidului Comunist, treapta de paşnică ascensiune ca putere prosperă. Era pe vremea când economia chineză încă înregistra creşteri de peste 10% de la an la an, iar cei mai mulţi o priveau ca pe un gigant blând.

Au existat controverse legate de nerespectarea drepturilor omului, cenzură şi poluare, dar Beijingul era nerăbdător să arate lumii, prin jocurile olimpice, cât de mult s-a schimbat în două decenii de la represiunea violentă a protestelor pro-democraţie din Piaţa Tiananmen. Pentru evenimentul sportiv au fost puse în vânzare bilete pentru toate bugetele, iar publicul chinez a avut de ce să fie mândru: atleţii lor i-au detronat pe americani, făcând din ţara lor campioana lumii la medalii de aur.

Practic, n-a existat disciplină, oricât de exotică ar fi fost ea, la care vreun atlet chinez să nu concureze şi să nu ţintească primul loc. Şi acest lucru a stârnit controverse, punând în lumină „un sistem sportiv finanţat de stat“ care are scopul de a produce medalii de aur. Totuşi, acestea sunt controverse care ţin de politica sportului. Beijingul a arătat că poate stăpâni ceea ce în geopolitică se numeşte soft power, puterea de a atrage şi de a impresiona lumea. Pentru China, acesta era un talent nou, necesar ascensiunii economice şi geopolitice pe scena globală. Departe par acum acele vremuri. Când circul a plecat din oraş, în urmă au rămas scenele goale, inutile pentru mulţi-mulţi ani, expunând un sistem economic şi politic clădit pe fundaţii nesigure. Jocurile olimpice de iarnă organizate tot la Beijing în 2022 au avut loc într-o Chină cu totul diferită, cu o altă conducere (şi cu vechii lideri comunişti căzuţi în dizgraţie şi deposedaţi de putere printr-un spectacol politic public), mai autoritară, mai expansivă, în conflict cu Occidentul şi cu ambiţii teritoriale asupra vecinilor. Datoriile Chinei şi colapsul sectorului imobiliar, clădit pe datorie, trezesc tot atâtea temeri ca posibilitatea ca armata chineză să invadeze Taiwanul.

Beijing 2008 a dat tonul unei tendinţe care continuă şi care arată clar că olimpiadele sportive nu mai sunt apolitice. Sportul este doar un pretext. Între timp, în 2014, în acelaşi an în care a anexat cu forţa Crimeea, un imens teritoriu ucrainean, Rusia a găzduit la Soci jocurile olimpice de iarnă. Evenimentul sportiv, cea mai scumpă olimpiadă din istorie, a fost considerat o sărbătoare a autoritarismului, o validare internaţională a istoriei rescrise la Moscova. Anexarea Crimeei a fost doar o repetiţie pentru invadarea, fix după opt ani, a Ucrainei, cel de-al doilea eveniment fiind încurajat de reacţia internaţională la primul. Anul trecut, Qatar, o ţară deosebit de bogată, dar criticată aspru pentru cum îi tratează pe muncitorii aduşi din străinătate şi pentru încălcarea altor drepturi ale omului, a fost gazda cupei mondiale la fotbal. Deşi campionatul mondial este o competiţie a tuturor, după cum îi spune şi numele, monarhia qatareză a schimbat pe ultima sută de metri regulile pentru public pentru a nu contraveni religiei din această ţară. Ceea ce au devenit marile evenimente sportive internaţionale reflectă schimbările economice şi geopolitice.

China, după ce a ajuns a doua economie ca mărime a lumii, se chinuie să-şi schimbe modelul economic, ţinta fiind producţie de valoare adăugată mare şi extinderea influenţei comerciale şi politice. În aceste eforturi, se bate direct cu SUA pentru supremaţie în tehnologie şi îşi dezvoltă Noul Drum al Mătăsii, o reţea de proiecte de infrastructură şi legături comerciale prin care exportatorii chinezi pot ajunge până pe cele mai bogate pieţe ale lumii, inclusiv în UE. Dar pentru acest lucru, Beijingul are nevoie de control cât mai mare, atât în relaţiile internaţionale cât şi intern, asupra companiilor private care au făcut din China un gigant al tehnologiei. Transformările şi lockdown-urile prelungite şi dure cu care Beijingul a răspuns la pandemie au creat o economie cu un ritm de creştere care în urmă cu 15 ani putea fi considerat recesiune.

De asemenea, China şi Rusia sunt elementele cele mai grele ale unei mişcări de schimbare a polilor de putere globală dispre Occident spre marile economii emergente, conduse adesea de lideri autoritari. Nucleul acestei mişcări sunt ţările BRICS. Rusia, când a organizat costisitoarea olimpiadă de la Soci după anexarea Crimeei, era principalul furnizor de energie al Uniunii Europene. Jocurile de la Soci au fost boicotate de unii lideri occidentali, dar apoi anexarea a fost uitată, iar economiile europene au continuat să cumpere gaze ruse şi să finanţeze, fără să ştie, invadarea Ucrainei în primăvara anului trecut. Rusia devenise indispensabilă pentru progresul economiei germane, fapt care a contribuit la apariţia crizei europene a energiei când a fost clar ce intenţii are Moscova cu Ucraina. De criză profită acum Qatar, cu o economie bazată pe exporturile de gaze naturale. Cu banii din aceste exporturi regatul a organizat controversata cupă mondială la fotbal. Iar Qatar este invitată să contribuie la expansiunea influenţei BRICS.