ZF 25 de ani. Nabucco, speranţa unei libertăţi, ucisă de ignoranţă, incompetenţă şi interese

2012, 2013. Nu există o dată oficială pentru decesul Nabucco. Iranul a declarat  Nabucco mort încă din 2011. Dar ieşirea din istorie a celui mai ambiţios proiect de gaze naturale al Uniunii Europene a însemnat un deceniu de adâncire a dependenţei continentului de gazele naturale importate din Rusia şi în cele din urmă criza de energie care a adus în Uniune cea mai mare criză a costului traiului din ultimele decenii. Un timp au fost căutaţi vinovaţii. Dar vina a fost uitată. Nemţii şi bulgarii au abandonat corabia. Ungurii s-au plâns de costurile prea mari şi au sărit peste bord. Iar liderii europeni s-au lăsat amăgiţi de „promisiunile“ şi gazele ieftine ale Moscovei.

Reţeaua de gazoducte Nabucco a fost un proiect născut în 2002, cu scopul îndrăzneţ de a aduce în UE gaze naturale din zona Mării Caspice şi Orientul Mijlociu, inclusiv Irak. Liderul proiectului, OMV, a propus ca o secţiune a lui să fie folosită pentru transportul gazelor ce ar fi urmat să fie extrase din Marea Neagră. Astfel, România ar fi fost o verigă importantă. Numit după opera compusă în 1841 de Giuseppe Verdi pentru a dramatiza povestea evreilor alungaţi din ţara lor de regele Babilonului Nabucodonosor, proiectul Nabucco ar fi trebuit să fie o eliberare modernă de sub domnia unui alt despot fără milă, după cum scrie The Brussels Times.

Site-ul de ştiri şi analize, unul dintre cele mai citite din Belgia, revine asupra problemei Nabucco în contextul crizei energiei europene şi aminteşte că această poveste trebuie ştiută pentru a înţelege incompetenţa şi neglijenţa din domeniul energiei, concurenţei şi politicii externe din partea unor lideri ai UE şi ai unor state membre ale Uniunii care nu doar că au ignorat pericolul dependenţei de gazele ruse – evident pentru unii chiar şi înainte de prima invazie rusă din Ucraina, din 2014 –, ci au şi lăsat problema să se agraveze. Printre cei mai vinovaţi sunt chiar Comisia Europeană condusă de Jean-Claude Juncker şi şeful său de cabinet Martin Selmayr, „monstrul lui Juncker“.

Ambele personaje au influenţat proiectul la rândul lor sub influenţa Germaniei. Trebuie spus că în 2011, an în care începea să se vorbească de moartea Nabucco, Germania primea pentru prima dată gaze direct din Rusia, ocolind Ucraina, prin Nord Stream 1.

Nabucco ar fi adus avantaje mai ales statelor de tranzit mai sărace România, Bulgaria şi Ungaria, având ca punct terminus Austria. Gazoductul a concurat cu South Stream (Bulgaria, Grecia, Serbia, Croaţia, Ungaria, Austria, Italia), braţul sudic al cleştelui cu care Rusia voia să prindă UE, şi cu Trans Adriatic Pipeline (Turcia, Grecia, Albania, Italia), un proiect mai degrabă azer decât european. Nabucco şi TAP ar fi adus gaze prin Turcia, în timp ce South Stream ar fi trecut pe sub Marea Neagră pentru a ieşi pe uscat în Bulgaria. Comisarul pentru protecţia concurenţei Margrethe Vestager poartă şi ea o parte din vină pentru ignorarea unui Cerber care de mai bine de un deceniu îşi folosea puterea de monopol ca pe un instrument paralizant politic şi economic, notează The Brusseles Times.

Fostul preşedinte al CE Jose Manuel Barroso a devenit un susţinător zelos al Nabucco cât a condus guvernul UE deoarece în 2008 şi 2009 s-a confruntat frontal cu tertipurile şi provocările folosite de Moscova şi de sateliţii ei. În acea vreme, Putin îi cerea Ucrainei să-şi dea şi haina de pe ea pentru gazele importate din Rusia prin conductele pe care le-a moştenit din era sovietică. Dacă Ucraina n-ar fi plătit, Gazprom ar fi închis robinetul de gaze, lăsând în frig şi fără energie ţările estice ale UE. Barroso şi locotenenţii săi au avut adesea negoceri maraton cu partea rusă pentru a preveni o astfel de calamitate şi au crezut, de multe ori, că au obţinut angajamente.

Doar pentru ca în 2009, în mijlocul iernii, Rusia să lase fără gaze milioane de est-europeni cetăţeni ai UE. Întelegând că în Putin nu poate avea încredere, Barroso s-a concentrat pe Nabucco, obţinând chiar şi un acord de la Azerbaidjan, sursa principală de gaze, despre care a spus că este hotărâtor pentru dezvoltarea proiectului şi reducerea dependenţei de gazele ruse.

Dacă planurile lui Barroso ar fi avut succes, Moscova ar fi pierdut cea mai bogată piaţă a ei. Iar Rusia avea influenţă mare în UE. Atunci, Bulgaria i-a oferit practic Rusiei cheile energiei către Balcani, cedând către Gazprom controlul asupra unor puncte de interconectare importante. Şi, după cum a scris Euractiv în 2010, s-a predat proiectului rusesc South Stream, premierul bulgar Boyko Borissov convenind într-o convorbire telefonică direct cu Putin un acord de cooperare pentru dezvoltarea acestuia. Convorbirea pare să fi fost semnalul că Sofia nu mai tratează egal South Stream şi Nabucco.

Prietenii Moscovei primesc deseori promisunea energiei ieftine, iar Bulgaria şi alte ţări est-europene se zvârcoleau în acea perioadă în chinurile crizei datoriilor. Astfel, Rusia a căpătat un avantaj competitiv pentru South Stream în dauna Nabucco. Bulgaria era legată de Rusia şi prin planuri de construirea a unei noi centrale nucleare. Bulgaria a lucrat până în ultima clipă la partea ei de South Stream, renunţând la proiect cu mult după ce acesta a fost interzis de CE, din motive ce ţin de încălcarea legislaţiei UE, şi abandonat de Rusia, care un timp a oferit speranţe deşarte.

Lovitura mortală pentru Nabucco a venit de la British Petroleum când compania, care avea un contract pentru dezvoltarea principalului zăcământ de gaze azere, a luat în 2012 decizia, justificată economic, dar prostească geopolitic, de a respinge proiectul european. Juncker nu a ascultat avertismentele lui Barroso, prioritatea lui fiind probabil criza economică europeană. Şi oricum gazele ruse erau ieftine într-o perioadă când multe guverne europene nu mai aveau bani. Poate cel mai bun exemplu de naivitate, sau ignoranţă, din partea liderilor europeni în ceea ce priveşte dependenţa de Rusia este motivul pentru care comisarul Vestager a închis fără amendă în 2018 un caz de manipulare a pieţei contra Gazprom dechis pe timpul lui Barroso: „promisiunile“ monopolului de stat rus sunt suficiente.

Rusia deja anexase o parte din Ucraina în 2014 şi în 2018 lucra de zor la Nord Stream II, primind acceptul Germaniei după blocarea proiectului noului gazoduct de către Polonia. Unul din motivele acceptate ale morţii Nabucco este lipsa de interes din partea posibililor furnizori de gaze. La un summit UE cu state din zona Mării Caspice şi Asia Centrală din 2009, Kazahstan, Turkmenistan şi Uzbekistan – ţări dintr-o regiune considerată curtea din spate a Rusiei –, au refuzat să semneze un acord de cooperare pentru Nabucco. Au semnat Azerbaidjan şi Egipt, surse de gaze, şi Turcia şi Georgia, state de tranzit.

Ca motive au fost menţionate planificarea proastă şi costurile exagerate. Preţul iniţial de opt miliarde euro s-a dublat până în 2012. În acel an, compania ungară Mol anunţa că s-a săturat să plătească facturile scăpate de sub control, iar Ungaria, dependentă în proporţie de 80% de gazele ruse, a devenit susţinător oficial al South Stream. RWE, mare companie germană şi important acţionar al Nabucco, şi-a vândut în 2013 participaţia către OMV, dar nu fără scandal.

În 2010 s-a aflat, din ziarul Handelsblatt, că RWE a primit de la Rusia invitaţia de a participa la South Stream, ceea ce iniţial părţile au negat. South Stream a avut printre acţionari o altă companie germană, Wintershall, dar şi pe Eni, din Italia, şi Électricité de France. Între timp, Putin a schimbat ruta pentru South Stream pentru a scoate conductele de gaze la ţărm prin Turcia. Astfel s-a născut TurkStream, în funcţiune astăzi, ruta principală de alimentare cu gaze ruse a Ungariei şi ţărilor din Balcani. Dintre Nabucco şi Trans Adriatic Pipeline, Azerbaidjan a ales-o în 2013 pe ultima, care din 2020 aduce în UE gaze azere. Decizia a fost considerată o favoare făcută mai puternicei Rusii şi piatra de mormânt a Nabucco.