„Erori în prognoza de creştere şi multiplicatori fiscali“. Este un titlu sec al unui studiu privind impactul austerităţii asupra economiilor europene care pe puţinii analişti atenţi la ce publică Fondul Monetar Internaţional când toată lumea se drege după petrecerea de Revelion i-a şocat. În spatele cuvintelor tehnice se ascunde ceva foarte uman şi matur: acceptarea vinei. O mea culpa din partea economistului-şef al FMI. Pe 3 ianuarie 2013 Olivier Blanchard a recunoscut că Fondul şi-a greşit estimările pentru economiile europene devastate de criza datoriilor deoarece nu a înţeles pe deplin cum eforturile de austeritate cerute de creditorii internaţionali şi aplicate de guverne distrug creşterea economică. Studiul lui de caz a fost Grecia. Cu alte cuvinte, FMI a recunoscut că prea multă austeritate, aşa cum a recomandat ţărilor care au primit ajutoare financiare internaţionale, ucide economic.
A fost punctul culminant al unui curent antiausteritate la nivelul instituţiilor internaţionale care în zilele noastre a permis guvernelor europene să cheltuiască excesiv de la buget pentru a proteja consumatorii, locurile de muncă şi afacerile de şocurile pandemiei, ale crizei de energie şi inflaţiei. Dar de ce Blanchard a venit cu această mea culpa? FMI trecea în acei ani printr-o reformă, încă nefinalizată, prin care marile economii emergente ar trebui să primească o putere de vot mai mare în deciziile instituţiei. Ar fi urmarea schimbărilor polilor de influenţă economică şi geopolitică de când FMI a fost înfiinţat, în urmă cu aproape 80 de ani. Atunci, puterea dominantă este SUA. Sediul FMI este la Washington. Acum sunt mai multe puteri care-şi dispută dominaţia. Istoric, instituţia a fost condusă doar de europeni veniţi din economiile mari. Aceasta până în 2019, când director general a devenit bulgăroaica Kristalina Georgieva, cu experienţă şi la conducerea Băncii Mondiale, instituţia soră a FMI.
În decembrie 2013 FMI îşi prezenta noua agendă: prioritizarea proiectării de reforme structurale care să susţină creşterea, stimularea creşterii şi rezistenţei în economiile emergente şi ieşirea lină din politicile monetare neconvenţionale.
Blanchard şi-a publicat celebrul studiu când Fondul o avea în frunte pe franţuzoaica Christine Lagarde (2011-2019), o adeptă a austerităţii, care l-a înlocuit pe un alt francez, pe Dominique Strauss-Kahn, după ce acesta a avut probleme cu justiţia. Unii observatori cred că mutarea făcută de Blanchard a reflectat ambiguitatea rolurilor din troika creditorilor internaţionali sau neînţelegeri din interiorul Fondului, între boardul executiv, compus din reprezentanţi ai ţărilor care contribuie la FMI, şi manageri. Blanchard a mers cu
antiausteritatea până-ntr-acolo încât în 2013 a avertizat guvernul britanic că prin pachetul masiv de reduceri de cheltuieli proiectat pentru a recâştiga încrederea pieţelor şi investitorilor va sufoca creşterea economică. Un an mai târziu, şefa sa Lagarde, convertită la antiausteritate, a fost forţată să-şi ceară scuze guvernului britanic pentru că a subapreciat puterea economiei britanice. Într-un final, economia a crescut mai mult decât a estimat FMI şi mai rapid decât oricare altă economie avansată.
Lagarde pusese atunci ochii pe poziţia de şefă a Comisiei Europene şi în discursurile sale s-a distanţat de recomandările de austeritate ale executivului european. Spre exemplu, în cazul Marii Britanii, Lagarde a spus că FMI nu vede ca „recomandabile majorările masive de taxe“ propuse de CE.
Franţuzoaica Lagarde a ajuns ca până la urmă să conducă BCE, şefia CE revenindu-i nemţoaicei Ursula von der Leyen. Astfel, Franţa şi Germania şi-au împărţit cele mai importante instituţii ale UE. Analiza lui Blanchard a încins multe dezbateri. Cei care au avertizat contra austerităţii mergând contra curentului, cum ar fi economistul Paul Krugman, au fost reabilitaţi. De asemenea, s-a descoperit că şi alţi economişti ai FMI au avertizat de-a lungul timpului asupra efectelor toxice ale austerităţii.
În decembrie 2013 FMI îşi prezenta noua agendă: prioritizarea proiectării de reforme structurale care să susţină creşterea, stimularea creşterii şi rezistenţei în economiile emergente şi ieşirea lină din politicile monetare neconvenţionale. Dar pentru ţări ca Grecia, Portugalia şi România, care în criza datoriilor suverane au primit de la FMI ajutor financiar împachetat în reduceri draconice de cheltuieli şi creşteri de taxe, mea culpa a lui Blanchard a venit prea târziu. Locuri de muncă au fost distruse, afaceri desfiinţate, familii destrămate, vieţi în ruină şi societatea fărâmiţată. Spre exemplu, în Grecia în februarie 2013 rata şomajului ajunsese la 27%, indicatorul în rândul tinerilor fiind de 64%. În acel an, în România şomajul a depăşit 7%. Însă un lucru căruia nu i s-a dat importanţă atunci este creşterea inegalităţilor, seminţele populismului, ale neîncrederii în establishmentul politic şi ale polarizării de acum.
Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.zf.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.
ABONEAZĂ-TE