ZF 25 de ani. 15 septembrie 2008: „momentul Lehman“, falimentul care a schimbat lumea. În UE, dezastrul a condus la crearea Uniunii Bancare, un pas mare spre o Uniune Europeană mai solidă şi mai sigură financiar. SUA au rămas cu misterele

Evergrande, un mare dezvoltator imobiliar chinez, a falimentat recent. Să fie acesta „momentul Lehman“ al Chinei? Va fi colapsul Silicon Valley Bank viitorul „moment Lehman“ al SUA, se întreba în martie toată lumea. Căderea Credit Suisse va fi un nou „moment Lehman Brothers“, prorocea în primăvară Dr.Doom, sau Nouriel Roubini, un personaj care a devenit faimos pentru prevestirile apocaliptice pentru economie neîmplinite. Ce este un „moment Lehman“ şi de ce Lehman Brothers a devenit ceva asociat cu dezastrul bancar sau financiar? Lehman Brothers era a patra bancă de investiţii ca mărime din SUA când a cerut protecţie faţă de creditori sub legea falimentului pe 15 septembrie 2008.

Colapsul ei, cu o poveste care astăzi pare ireală, a reprezentat punctul culminant al crizei creditelor ipotecare subprime de pe piaţa americană şi începutul unui dezastru care s-a propagat rapid pe pieţele financiare ale lumii. În Europa, şocul s-a transformat în lunga criză a datoriilor suverane. Falimentul acestei bănci a pus capăt mitului „too big to fail“, semnalând lumii financiare că nicio instituţie bancară, indiferent de mărime, nu este ferită de nenorociri. De atunci, un punct de cotitură înspre mai rău într-o posibilă situaţie de criză este cunoscut ca „moment Lehman“. Însă puţini asociză prăbuşirea băncii americane de investiţii cu un punct de cotitură între mai bine. Această direcţie există şi influenţează în prezent vieţile a sute de milioane de europeni, inclusiv români.

Falimentul Lehman Brothers a grăbit formarea a ceea ce astăzi este cunoscut ca Uniunea Bancară Europeană, componentă esenţială a procesului de întărire a Uniunii Europene. Garantarea de către stat a depozitelor individuale de până la 100.000 de euro este o trăsătură a uniunii bancare. Această structură, stabilită în 2014 ca reacţie la criza datoriilor suverane, are ca scop întărirea şi centralizarea supravegherii bancare, transferarea responsabilităţii pentru politicile bancare de la nivel naţional la nivel european şi întărirea mecanismelor de protejare a băncilor în sine şi a celor care-şi depozitează banii în bănci. Deocamdată, Uniunea Bancară are la bază doi piloni: Mecanismul Unic de Supraveghere, centrat pe Banca Centrală Europeană, şi Mecanismul Unic de Rezoluţie, procedura pe care trebuie s-o urmeze toate statele membre ale UE atunci când restructurează bănci astfel încât să fie protejaţi cât mai bine clienţii şi sistemul financiar. Cu alte cuvinte, rolul principal al Uniunii Bancare Europene este de a preveni noi crize bancare, financiare şi economice cum au fost cele care au ca reper prăbuşirea Lehman Brothers.

Şi în SUA celebrul faliment a adus măsuri de protec­ţie asemănătoare celor din UE. Dar, spre deosebire de Europa, acolo aceste mecanisme au fost testate, chiar în primăvară, când o hemoragie de depozite a distrus câteva bănci locale mari. Atunci s-a pus problema dacă nu cumva colapsul Silicon Valley Bank va fi viitorul „moment Lehman“ al SUA. Protecţiile au funcţionat, criza nu s-a propagat şi sistemul bancar american nu a colapsat. Mai mult, cea mai mare bancă americană, JPMorgan, a devenit şi mai mare mulţumită minicrizei. Pe burse, acţiunile bancare americane şi-au mai revenit de pe urma scăderilor masive din primăvară.

În Europa, aflate în siguranţă, băncile anunţă profituri record. Ar fi putut deveni prăbuşirea Silicon Valley Bank un alt „moment Lehman“? Sub regulile vechi, cele sub care Lehman Brothers s-a prăpădit, probabil că da. Prin ele guvernul SUA şi-a justificat decizia de a lăsa marea bancă de investiţii să cadă. Mai precis, foşti oficiali ai Rezervei Federale americane şi în special fostul preşedinte al băncii centrale Ben Bernanke au spus în repetate rânduri că motivul pentru care nu au salvat Lehman Brothers a fost că banca nu avea suficiente rezerve pentru un împrumut de urgenţă. Legea nu le permitea să facă împrumuturi unei companii fără garanţii adecvate. O încercare de a salva Lehman a făcut şi Bank of America, printr-o preluare, dar fără succes. BofA s-a retras deoarece Washingtonul a refuzat să o ajute. Rămâne un mister de ce, totuşi, guvernul a susţinut tacit în acel an o altă mare bancă cu mari probleme, Bear Stearns, cumpărată în cele din urmă de JPMorgan Chase, tranzacţie care a făcut din cumpărător liderul incontestabil al Wall Street-ului. BofA a anunţat că va cumpăra un alt nume cu greutate, Merrill Lynch, în aceeaşi zi în care Lehman şi-a cerut falimentul. Un faliment care după 15 ani încă mai are mistere şi încă fascinează. Dezastrul, în care banca cu o valoare de piaţă de 46 miliarde de dolari în punctul de vârf a fost redusă la nimic în doar câteva luni, reflectă ani de dereglementare fără minte şi de supraveghere superficială în care băncile şi alte instituţii financiare acordau credite oricui, fără verificări serioase, chiar şi persoanelor fără loc de muncă sau adăpost. Băncile nu erau interesate de creditele în sine, ci de instrumentele financiare în care împachetau împrumuturile şi cu care se putea specula, profitând de o bulă creată pe piaţa imobiliară din SUA şi de pofta de profit rapid a investitorilor. Rezultatul este distrugerea a cel puţin nouă milioane de locuri de muncă doar în SUA. În Europa, unele economii nu-şi reveniseră nici după zece ani de la criza datoriilor şi au rămas de atunci cu sechele precum rata ridicată a şomajului în rândul tinerilor. De aceea, „momentele Lehman“ sunt asociate cu dezastrul.