Ambasador al Marii Britanii la Bucureşti într-o perioadă în care România a avut cea mai proastă imagine în insulă, Martin Harris a reuşit printr-o măiastră operaţiune de atragere a simpatiei ca românii să nu transfere asupra sa nemulţumirile pe care ar fi trebuit să şi le exprime.
Văzuţi ca invadatori barbari ai civilizatei Marii Britanii şi ca vânători de ajutoare sociale în contextul ridicării restricţiilor de muncă, românii au avut parte de unul din cele mai rele tratamente şi de jigniri constante în ziarele britanice în ultimii doi ani. De asemenea, în repetate rânduri oficiali ai statului britanic au făcut declaraţii dure care ar fi trebuit să conducă la o încordare a relaţiilor româno-britanice.
Dar obişnuiţi noi fiind să ne autoînvinovăţim permanent, să ne facem „hoţi“ şi să ne declarăm singuri că suntem mai prejos decât popoarele civilizate ale Occidentului, nici nu am îndrăznit în această perioadă să replicăm cum ar fi trebuit exact reprezentantului Marii Britanii la Bucureşti.
Dimpotrivă. Imaginea sa în presa de la Bucureşti a fost peste ceea ce ar fi meritat ambasadorul unei ţări care a declarat făţiş război românilor imigranţi. Bravo lui, s-ar putea spune, că a reuşit ca persoană să nu atragă spre sine criticile şi răceala cu care ar fi trebuit tratat având în vedere modul cum au fost trataţi românii din Marea Britanie de către ţara sa în această perioadă.
De fapt, această atitudine pleacă de la lipsa de unitate şi de compasiune pentru propriii conaţionali aflaţi în situaţii dificile. Spre exemplu, jurnaliştii britanici au scris enorm despre povestea tânărului Victor Spirescu plecat dintr-o comună uitată din Sibiu, Bârghiş, să lucreze în Anglia în prima zi a anului 2014.
Dar nimeni nu a venit să-l întrebe pe preşedintele Consiliului Juţean Sibiu, pe prefect sau pe premierul Victor Ponta: de ce trebuie, domnilor, să plece tinerii României în masă din ţară pentru un loc de muncă amărât la o spălătorie auto, în McDonalds-urile din Germania sau să spele vasele în restaurantele italiene?
Nimeni nu se întreabă, până la urmă, noi, ca ţară, ce vrem de la Uniunea Europeană, să fim spălătorii de maşini şi de vase ai Europei Occidentale? Şi nici măcar asta nu era posibil până mai deunăzi în Anglia, că erau restricţii maximale la şapte ani de la aderarea la UE.
Este aici şi un deficit de orgoliu naţional, de sentiment de protecţie pe care ar trebui să-l aibă elita acestei ţări faţă de cetăţenii săi.
Autoînvinovăţirea continuă este parcă un act programatic prin care să se scoată din cap cetăţenilor acestei ţări că au drepturi şi că dreptul la muncă în ţara lor este primul care ar trebui respectat.
Un act programatic al cărui efect este acela că nu mai suntem în stare să ripostăm străinilor care ne tratează rău, ci, dimpotrivă, le facem temenele.
