ZF 24

Soluţia lui Ceauşescu şi datoriile Greciei sau de ce Tsipras nu va fi împuşcat de plutonul de execuţie

Soluţia lui Ceauşescu şi datoriile Greciei sau de ce...

Autor: Bogdan Cojocaru

23.02.2015, 17:50 13988

Dacă Grecia ar vrea cu adevărat, şi-ar putea plăti uriaşa datorie care a băgat întreaga Europă în criză. Guvernul de la Atena ar putea, spre exemplu, vinde activele ţării, care sunt cu mult mai mari decât datoria, sau ar putea urma exemplul lui Nicolae Ceauşescu, care şi-a înfometat poporul, l-a lăsat în frig şi pe întuneric pentru a scăpa de datoria către băncile internaţionale. Dar Grecia, oricât de disperată ar fi, nu va face niciunul dintre aceste lucruri, este concluzia la care a ajuns The Wall Street Journal. Ceauşescu a sfârşit împuşcat la zid de un pluton de execuţie.

 

Criza grecească confirmă o regulă de bază a crizelor datoriilor: problema nu este dacă un guvern îşi poate plăti datoriile, ci dacă vrea să facă aceasta, scrie WSJ. Guvernul radical de stânga al Greciei a ajuns la putere cu promisiunea că va obţine reducerea datoriilor ţării, despre care spune că nu le poate plăti. Ministrul de finanţe Yanis Varoufakis şi-a descris propria ţară ca pe una falimentară şi insolventă.

Însă nimeni nu susţine, nici guvernul elen şi nici creditorii – aşa cum ar fi fost în cazul unei companii falimentare – că Grecia nu are resursele necesare pentru a-şi plăti în totalitate datoriile de peste 320 de miliarde de euro. Valoarea activelor ţării eclipsează această cifră.

Ceea ce se discută este dacă guvernul grec poate majora taxele şi impozitele impuse asupra populaţiei, sau dacă poate vinde active, suficient pentru a realiza serviciul datoriei şi a continua să facă ceea ce grecii se aşteaptă să facă.

 

Soluţia lui Nicolae Ceauşescu

 

Falimentele statelor sunt animale diferite faţă de falimentele companiilor, au explicat economiştii Carmen Reinhart şi Kenneth Rogoff în cartea lor din 2009 “De această dată este diferit”. Creditorii pur şi simplu nu au aceeaşi putere legală de a confisca active de la guverne cu cea pe care o au în cazul companiilor şi persoanelor fizice.

Totuşi, “în majoritatea cazurilor, cu suficientă durere şi suferinţă, o ţară debitoare dacă este hotărâtă îşi poate plăti, de obicei, creditorii străini”, scriu ei.

Autorii menţionează exemplul dictatorului Nicolae Ceauşescu, care i-a forţat pe români să tremure în iernile îngheţate dându-le prea puţină căldură sau chiar deloc sau întrerupea furnizarea de electricitate către populaţie pentru a face economie astfel încât să ramburseze cele nouă miliarde de euro pe care guvernul său le datora băncilor străine.    

În cele din urmă, soluţia nu a funcţionat prea bine pentru dictatorul român, care a fost împuşcat de plutonul de execuţie în 1989 după un proces fulger. Pentru alţi lideri, pedepsele s-ar putea să nu fie atât de sălbatice. Însă carierele politice şi câteodată stabilitatea politică a unei ţări depind de rezultat.

Unul din motivele pentru care Germania – acum cel mai mare creditor al Greciei – şi alte state membre ale zonei euro sunt enervate de acţiunile agresive ale premierului grec Alexis Tsipras pentru a forţa o „tunsoare” şi mai mare a datoriei este că ei cred că Grecia îşi poate plăti datoriile.

Atena susţine că programul de serviciu al datoriei o va forţa să ajungă la un surplus bugetar primar – surplusul bugetar înainte de plata dobânzilor – echivalent cu 4,5% din PIB în 2016 şi în viitorul nedefinit. Acest obiectiv, susţine guvernul Tsipras, nu este sustenabil din punct de vedere politic.

 

Prostii. Dacă vrei, poţi!

 

Prostii, spun creditorii Greciei. Astfel de performanţe bugetare nu sunt ceva neobişnuit. În buletinul lunar din iunie 2011, Banca Centrală Europeană menţionează patru alte state din zona euro care au atins acele ţinte sau au ajuns chiar mai departe: Belgia (1993-2004), Italia (1995-2000), Irlanda (1988-2000) şi Finlanda (1998-2003). Chiar şi Grecia a reuşit aceasta în perioada 1994-1999. Doar că în toate aceste cazuri ţările respective îşi împingeau în jos datoriile pentru a se pregăti de intrarea în Uniunea Monetară Europeană.

„Dacă Grecia a acceptat aceste surplusuri când s-a pregătit pentru intrarea în uniunea monetară, se poate crede că aceeaşi politică ar trebui să fie acceptată ca preţ pentru rămânerea în zona euro”, apreciază Daniel Gros, directorul Centrului pentru Studii Politice Europene din Bruxelles.

De asemenea, creditorii spun că povara serviciului datoriei greceşti nu este excesivă, iar situaţia se datorează concesiilor făcute deja de creditorii guvernului în sensul reducerii ratelor de dobândă şi al extinderii scadenţelor împrumuturilor.

Potrivit datelor guvernului grec, dobânzile s-au redus de la 7,3% din PIB în 2011 la 4,2% din PIB anul trecut. Pentru că va începe să plătească dobândă abia din 2022, Grecia trebuie să facă rost de mai puţină lichiditate. O estimare de anul trecut a guvernului sugerează că nota de plată în cash se va reduce la doar 2,2% din PIB în 2020. Nu este un nivel ridicat în comparaţia cu alte state.

În 2013, guvernul portughez a plătit dobânzi de 5% din PIB, Italia de 4,8% din PIB şi Irlanda de 4,4% din PIB.

 

Pe greci nu-i încântă deloc ideea de-a suferi pentru a-i mulţumi pe creditori

 

Această evaluare optimistă ignoră unele dificultăţi. Unii ani vor fi mai problematici: în 2015 şi 2019 factura pentru serviciul datoriei va fi mare, iar în 2022 toate dobânzile amânate în cei zece ani anteriori va trebui plătite.

Mai mult, surplusurile bugetare din anii ’90 au fost generate având în gând perspectivele optimiste ale intrării în zona euro, şi nu, ca acum,  perspectivele deloc apetisante de a face creditorii fericiţi după o recesiune foarte lungă şi foarte adâncă.

Un alt factor este la fel de relevant. O proporţie semnificativă a datoriilor majorităţii guvernelor europene este deţinută de proprii cetăţeni. Dacă Italia sau Belgia suspendă plata datoriilor, vor suferi proprii cetăţeni. În aceste condiţii, aici există o forţă internă care cere guvernului plata datoriilor. Pentru Grecia lucrurile nu stau aşa. Marea majoritate a datoriilor este deţinută de guverne străine, care nu votează în alegerile greceşti. 

Rogoff citează următoarea regulă: este dificil politic pentru orice guvern să susţină pentru o perioadă lungă de timp un serviciu al datoriilor către străini mai mare de 2% din PIB.

Ca şi în cazul majorităţii datornicilor suverani, problema este voinţa guvernului grec de a plăti preţul politic necesar rambursării în întregime a datoriilor. În această privinţă, semnele nu sunt favorabile pentru creditorii Greciei.

Întrebarea care se ridică nu este dacă datoriile vor fi plătite în întregime, ci cum nu vor fi plătite.

 
 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO