Era „privilegiului exorbitant“ al dolarului american ca principala monedă de rezervă a lumii se apropie de final. Pe atunci ministrul francez al finanţelor Valery Giscard a inventat această construcţie de cuvinte în anii ‘60, în mare parte din frustrare, el lamentându-se că SUA au atras nestingherite restul lumii pentru a le susţine nivelul de trai extins artificial. Timp de aproape 60 de ani lumea s-a plâns, dar nu a făcut nimic în această privinţă. Zilele acelea s-au terminat, scrie într-o opinie pentru Bloomberg Stephen Roach, profesor la Universitatea Yale şi fost preşedinte al Morgan Stanley Asia.
Deja evidenţiat de impactul pandemiei de COVID-19, nivelul de trai din SUA este pe punctul de a fi supus unor presiuni mai mari ca niciodată. În acelaşi timp, lumea are îndoieli serioase cu privire la prezumţia cândva larg acceptată a excepţionalismului american. Monedele stabilesc echilibrul între aceste două forţe - fundaţiile economice interne şi percepţiile străine despre puterea sau slăbiciunea unei naţiuni. Echilibrul se schimbă, iar un declin al dolarului este posibil.
Seminţele acestei probleme au fost semănate de un deficit profund în economiile gospodăriilor, firmelor şi sectorului public din SUA care a fost evident şi înainte de pandemie. În primul trimestru al anului 2020, economiile nete, care includ economiile ajustate la depreciere ale gospodăriilor, afacerilor şi sectorului guvernamental, au scăzut la 1,4% din venitul naţional. Este cel mai slab rezultat de la sfârşitul anului 2011, reprezentând o cincime din media de 7% din perioada 1960 - 2005.
În lipsa economiilor, dar dorind să investească şi să crească, SUA au profitat foarte mult de rolul dolarului ca monedă de rezervă primară a lumii şi au atras foarte mult din surplusul de economii din străinătate. Dar a plătit şi un preţ. Pentru a atrage capital străin, SUA au înregistrat un deficit în contul său curent - care este cea mai cuprinzătoare măsură a comerţului deoarece include investiţiile - în fiecare an din 1982 încoace.
COVID-19 şi criza economică pe care pandemia a declanşat-o amplifică tensiunea dintre economisire şi contul curent până la punctul de rupere. Vinovatul: explozia deficitelor bugetare. Conform Biroului bipartizan pentru buget al Congresului, deficitul bugetar federal este estimat să crească până la recordul din perioada de pace de 17,9% din PIB în 2020, pentru a se reduce la 9,8% din PIB în 2021.
O parte semnificativă din sprijinul fiscal a fost iniţial economisit de muncitorii şomeri cu teamă de criză. Aceasta tinde să reducă unele presiuni imediate asupra economisirii. Cu toate acestea, datele lunare ale Departamentului de Trezorerie arată că extinderea din timpul crizei a deficitului federal a depăşit cu mult creşterea provocată de teamă a economiilor personale, deficitul din aprilie fiind de 5,7 ori mai mare decât cel din primul trimestru sau cu 50% mai mare decât suma cu care au crescut în aprilie economiile personale. Cu alte cuvinte, se acumulează o presiune descendentă intensă pe rezervele interne deja foarte puternic erodate. Comparativ cu situaţia din perioada crizei financiare globale, când economiile interne au ajuns în teritoriul negativ pentru prima dată, la media de -1,8% din venitul naţional din trimestrul al treilea din 2008 până în al doilea trimestru din 2010, o scădere mult mai accentuată în teritoriul negativ este acum probabilă, posibil mai jos de -5%, limita cea mai de jos putând fi chiar -10%. Iar de aici intră în joc dolarul.
Deocamdată, moneda americană este puternică, beneficiind de o cerere tipică pentru perioadele de goană după adăpost. Faţă de o gamă largă de monede ale partenerilor comerciali ai SUA, dolarul s-a apreciat cu aproape 7% în perioada ianuarie-aprilie, ajungând la un nivel care se situează cu 33% peste minimul din iulie 2011.
Dar prăbuşirea economiilor va duce la o lărgire accentuată a deficitului de cont curent, probabil la mai mult de -6,3% din PIB, cât este recordul anterior stabilit la sfârşitul anului 2005. Monedă de rezervă sau nu, dolarul nu va fi economisit în aceste circumstanţe. Întrebarea cheie este ce va provoca declinul?
Pentru a găsi răspunsul nu trebuie căutat mai departe de administraţia Trump. Politicile comerciale protecţioniste, retragerea dintre stâlpii de rezistenţă ai globalizării, cum ar fi Acordul de la Paris privind clima, parteneriatul Trans-Pacific, Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi alianţele tradiţionale atlantice, gestionarea greşită a răspunsului la COVID-19 împreună cu agitaţia socială nemaivăzută de la sfârşitul anilor ‘60, toate sunt manifestări dureroase ale declinului puternic al leadershipului global american.
Când criza economică va începe să se stabilizeze, să sperăm că până la sfârşitul acestui an sau la începutul anului 2021, efectele vor ajunge în SUA chiar când economiile interne sunt în plin picaj. Dolarul ar putea testa cu uşurinţă minimele sale din iulie 2011, depreciindu-se cu până la 35%.
Prăbuşirea dolarului va avea trei consecinţe importante: va fi inflaţionistă - un tampon binevenit pe termen scurt împotriva deflaţiei, dar care, în combinaţie cu ceea ce este probabil să fie o redresare economică post-Covid slabă, va reprezenta încă un motiv de îngrijorare pentru debutul stagflaţiei „ combinaţie toxică de creştere economică slabă şi inflaţie în accelerare care provoacă ravagii pe pieţele financiare.
Mai mult decât atât, în măsura în care un dolar mai slab este simptom al unui deficit de cont curent exploziv, este posibilă o lărgire accentuată a deficitului comercial al Americii. Presiunile protecţioniste vor afecta importurile din state ieftine precum China, iar importatorii se vor reorienta către producători mai scumpi, costurile acestei schimbări fiind simţite de consumatorii şi aşa deprimaţi de criză.
În sfârşit, în faţa dorinţei Washingtonului de a decupla financiar ţara de China, cine va mai finanţa deficitul de economii al unei naţiuni care îşi va fi pierdut deja privilegiul exorbitant? Şi cu ce costuri? Privilegiile trebuie câştigate, nu luate ca un dat.
