Adoptarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite stârneşte, pe lângă interesantele dezbateri referitoare la constituţionalitatea acestei legi care se vor finaliza cu decizia Curţii Constituţionale, discuţii cu privire la eventuale arbitraje internaţionale între băncile afectate şi statul român, în baza tratatelor bilaterale de promovare şi protejare a investiţiilor.
Ultimul prilej de reaprindere a discuţiei în mediul public cu privire la arbitrajul internaţional de investiţii a fost Decretul nr. 799/2016, semnat de Preşedintele Klaus Iohannis şi contrasemnat de Prim-Ministrul Dacian Cioloş, prin care se supune Parlamentului spre aprobare încetarea acordurilor bilaterale de promovare şi protejare a investiţiilor încheiate de România cu celelalte state membre ale UE. Presa s-a grăbit să considere această decizie drept o „mutare” (de tipul Frank Underwood) menită să anihileze notificarea făcută de Raiffeisen Bank în luna august, notificare ce reprezintă primul pas în demersul băncii de a trage la răspundere statul român în baza acordului de promovare şi protejare reciprocă a investiţiilor încheiat între Austria şi România.
Chiar dacă la prima vedere decretul poate fi privit şi în acest mod, mult mai plauzibilă este explicaţia ce ia în calcul pornirea procedurii de infringement de către Comisia Europeană împotriva României, din cauza faptului că statul nostru nu a denunţat aceste tratate la momentul oportun. Acestea contravin, din punctul de vedere al Comisiei Europene, dreptului unional, în special principiului nediscriminării între cetăţenii diverselor state membre.
Această cheie de înţelegere a demersului Preşedintelui şi al Premierului se deduce şi din faptul că o astfel de denunţare nu este capabilă să oprească băncile să dea în judecată Statul Român pentru fapte petrecute anterior denunţării tratatelor bilaterale. Luând drept exemplu cazul particular al Raiffeisen Bank, acordul de promovare şi protejare reciprocă a investiţiilor încheiat între Austria şi România prevede, în art. 11, că acordul va rămâne în picioare încă 10 ani de la data încetării acestuia pentru investiţiile efectuate până în acel moment. Chiar şi în situaţia în care un asemenea acord nu ar prevedea expres o astfel de perioadă (majoritatea acordurilor au, însă, o clauză de acest tip), ar deveni aplicabil art. 70 din Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor. Merită amintite, în acest context, acţiunile Venezuelei din vremea non-conformistului Hugo Chávez de a denunţa Convenţia ICSID, precum şi alte tratate de investiţii, acţiuni care nu s-au soldat, însă, cu blocarea demersurilor investitorilor, ci cu obligaţii de plată în sarcina statului sud-american.
Strategia României pare a fi cu totul alta în contextul unor eventuale arbitraje cu băncile pe tema dării în plată. O scurtă declaraţie preşedintelui ţării lasă să se întrevadă ideea principală pe care va marşa statul român. Vorbind de caducitate, preşedintele transmite faptul că oficialii români îmbrăţişează concepţia potrivit căreia tratatele bilaterale de investiţii cu celelalte state membre s-au stins în momentul aderării la Uniunea Europeană, ca urmare a incompatibilităţii acestora, în baza art. 59 din Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor. Această concepţie a fost promovată şi de Cehia în arbitrajul cu Eastern Sugar, precum şi de Slovacia în arbitrajul cu Achmea B.V., dar instanţele de arbitraj au respins de fiecare dată aceste apărări.
Rămâne, aşadar, de urmărit cum se va poziţiona statul român şi cum va continua ofensiva băncilor care, la fel cum s-a întâmplat în Croaţia pe tema conversiei creditelor în franci elveţieni, au opţiunea de a-şi apăra interesele prin folosirea tuturor mijloacelor pe care le au la dispoziţie.
