Ca aproape în fiecare toamnă a ultimilor ani, spectrul rectificării bugetare aduce în discuţie, într-o formă sau alta, creşterea fiscalităţii. Încasările la buget la 9 luni sunt sub ţinta prognozată, un rezultat care nu face decât să consolideze tendinţa observată la sfârşitul trimestrului doi. Un scenariu (ipotetic) pentru remedierea acestei situaţii, discutat la nivelul autorităţilor, a fost creşterea cotei unice cu şase puncte procentuale în paralel cu reducerea TVA cu două puncte procentuale. Efectul fiscal net potenţial al acestei măsuri ar fi fost un transfer în echivalentul a 1% din PIB de la sectorul privat către buget, urmând ca alţi aproximativ 0,15% din PIB să fie, probabil, „pierduţi“ în zona gri a economiei.
Chiar dacă ulterior autorităţile au negat implementarea unui asemenea scenariu, două aspecte trebuie menţionate aici. Primul ţine de principiul economic al oricărei creşteri a fiscalităţii în contextul economic curent. Al doilea aspect se referă la direcţia politicii fiscale, în particular chestiunea cheltuielilor bugetare.
Conjunctura economică actuală este puternic adversă oricărei creşteri a cotelor de impozit pe venit şi profit. În 2013 ritmul creşterii economice va rămâne aproape constant cu cel de anul trecut, excluzând aportul agriculturii. În pofida creşterii economice însă, încasările totale la buget la 9 luni au scăzut marginal în termeni reali, faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut. Tot în termeni reali veniturile din impozitul pe profit s-au prăbuşit cu peste 6%, evidenţiind perioada dificilă prin care trec companiile din România. Şi încasările din TVA au scăzut în termeni reali. Aceste cifre reliefează probleme curente structurale adânci ale economiei pe care o creştere a fiscalităţii le-ar accentua exponenţial. Totodată, ele infirmă şi coeficienţii de corelaţie istorici între creşterea economică şi diversele categorii de venituri bugetare, ajustate ciclului economic. În aceste condiţii, orice creştere a cotelor de impozitare venit/profit ar fi împotriva logicii economice, iar efectele asupra creşterii economice de anul viitor ar putea fi devastatoare.
Al doilea aspect ţine de angajamentele curente ale cheltuielilor bugetare, în special cele legate de salarii şi bunuri şi servicii. Cheltuielile cu salariile bugetarilor au crescut disproporţionat faţă de cele din sectorul privat. Salariul mediu din administraţia publică a ajuns să fie cu 40% mai mare decât salariul mediu pe economie după ce în luna mai a anului trecut coborâse la 25% de la aproape 80% (!) la începutul lui 2008, înaintea izbucnirii crizei.
Justificarea reîntregirii salariilor publice nu este validă atâta timp cât facilitează reapariţia unor dezechilibre a diferenţialului de productivitate între angajaţii de la stat şi cei din mediul privat. Creşterea anuală reală a salariului mediu pe economie este undeva în jur de 1% la sfârşitul lui septembrie, contrastând puternic cu creşterea reală de 10% a cheltuielilor cu salariile publice. Şi pe componenta de bunuri şi servicii există scopul reducerii cheltuielilor în termeni reali, după eliminarea efectului plăţii graduale a arieratelor – aceasta din urmă, o măsură binevenită pentru economie.
Momentul aplicării unor politici economice contează adeseori la fel de mult pentru economie ca şi înseşi măsurile adoptate. În acest moment economia României se află într-un echilibru fragil. Reducerea anticipărilor inflaţioniste a permis BNR o accelerare a ritmului de relaxare a politicii monetare în acest an. Acesta este un moment propice pentru politica fiscală în a susţine politica monetară astfel încât efectul complementar al acestora să influenţeze pozitiv creşterea economică viitoare. Semnalele de politică fiscală trebuie să fie de relaxare şi nicidecum cu incidenţe de contracţiune. Politica fiscală trebuie în mod necesar să faciliteze atât creşterea puterii de cumpărare a populaţiei, la nivel general, cât şi motivaţia de a munci. Problema structurală adâncă existentă pe piaţa forţei muncii, i.e. 4,8 milioane de angajaţi oficial la o forţă de muncă de puţin sub 10 milioane care trebuie să susţină 5,4 milioane de pensionari, nu poate fi rezolvată decât prin creşterea ratei de participare a forţei de muncă. În caz contrar, presiunile asupra bugetului şi nevoia de a găsi soluţii de redresare vor tinde să devină permanente, în faţa oricărui şoc negativ pe care îl primeşte economia.
În această logică, soluţiile fiscale pe termen scurt se recomandă singure: ajustarea unilaterală a cheltuielilor bugetare prin îngheţarea oricăror creşteri salariale viitoare şi reducerea cheltuielilor cu bunurile şi serviciile în paralel cu anunţarea unui calendar de reducere graduală a cotelor de TVA/CAS începând chiar de anul viitor. Impactul pozitiv al acestor măsuri va fi resimţit în economie cu o întârziere de câteva luni, probabil către vară, într-un moment propice şi pentru o etapă a ciclului electoral.
Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 28.10.2013
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
