Plimob, cel mai vechi producător local de mobilă, potrivit datelor publice disponibile, are o istorie de 116 ani şi se menţine între cei mai mari jucători din piaţa de profil realizând scaune şi mic mobilier, iar grupul suedez IKEA este principalul client.
Fabrica Plimob este situată în oraşul Sighetu Marmaţiei din judeţul Maramureş, „capitala“ industriei de mobilier din România. Pe platforma unde este situată în prezent fabrica a fost înfiinţat în 1886 un atelier de producţie a scaunelor curbate şi alte piese din lemn, iar 12 ani mai târziu atelierul a fost înregistrat sub numele de „Prima fabrică din Maramureş pentru mobile îndoite şi mărfuri de lemn“.
Ulterior, sunt puţine informaţii publice disponibile despre activitatea companiei până în anul 1992, când este privatizată, controlul Plimob fiind preluat de angajaţi. Treptat, directorul general Vasile Godja a devenit acţionar majoritar şi preşedinte al Consiliului de Administraţie, iar miliardarul suedez Ingvar Kamprad, proprietarul IKEA, s-a implicat personal în demararea colaborării cu firma românească.
Cum a ajuns prima oară IKEA în România. Istoria industriei româneşti de mobilă de după 1970 este legată de IKEA, companie pe care autorităţile au încercat să o aducă în România la finalul anilor ‘60, o delegaţie oficială mergând chiar acasă la miliardarul suedez.
Cristian Porumboiu, astăzi în vârstă de 80 de ani, care în acea perioadă era directorul adjunct al Tehnoforestexport, societatea de stat responsabilă de comerţul exterior din domeniu, îşi aminteşte că Ingvar Kamprad era foarte implicat în achiziţionarea de mobilă din Polonia, iar delegaţia română a trebuit să-l convingă că de fapt România este o ţară bogată în lemn de calitate. A fost nevoie de şase luni şi de mult tact până suedezul şi-a întors privirea către România.
„Am fost acasă la Ingvar Kamprad. Îmi amintesc că stătea într-o vilă mare situată într-o zonă cu foarte multă verdeaţă“, spune Porumboiu. Din delegaţie făcea parte inclusiv ministrul economiei forestiere Mihai Suder, care i-a cerut permisiunea lui Kamprad să-şi aprindă o ţigară. Acesta i-a răspuns că el s-a lăsat şi l-a îndemnat şi pe ministrul român să facă acelaşi lucru, explicându-i câţi bani a economisit în acest mod.
Deşi este unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume, Ingvar Kamprad este recunoscut pentru faptul că duce o viaţă extrem de austeră, călătoreşte cu mijloacele de transport în comun, iar pentru zborul cu avionul foloseşte clasa economy.
„Nu s-a lăsat foarte uşor“, spune Porumboiu, referindu-se la faptul că a fost nevoie de multă muncă de convingere pentru a aduce IKEA în România, inclusiv de o intervenţie pe linie politică. Cu ocazia acelei vizite, delegaţia română a văzut pentru prima dată laboratoarele IKEA în care erau testate produsele pentru a li se verifica nivelul de rezistenţă.
Dulapuri pentru armata germană via Steinhoff. Porumboiu a fost director adjunct al companiei de stat din 1967 până în 1975 şi a revenit în conducere în 1980 unde a rămas până la revoluţie. El spune că printre companiile pe care le-a adus în România se numără Steinhoff, EWA, Müller, dar şi alţii.
Steinhoff a urcat în ultimii ani pe locul doi în topul mondial al comercianţilor din industria mobilei datorită achiziiţilor, în portofoliul grupului intrând firme precum Conforama şi kika.
Grupul Steinhoff s-a dezvoltat pe baza unei afaceri germane din domeniul mobilei, înfiinţată în 1965 de către Bruno Steinhoff, care a intrat în Africa de Sud în 1997, iar un an mai târziu a listat compania la bursa de la Johannesburg.
„Steinhoff era un băiat de prăvălie care avea relaţii cu armata germană. A venit la noi la ambasada de la Bonn pentru că avea nevoie de 40.000 de dulapuri pentru armata germană“, îşi aminteşte Porumboiu. Iniţial, germanul ar fi avut nevoie şi de mobilă tapiţată, însă România nu a reuşit să-i livreze aceste produse, motiv pentru care şi-a construit propria fabrică.
Înainte de revoluţie, România se afla pe locul şase în Europa din punctul de vedere al exportului de mobilă, iar cele mai recente date arată că în prezent ţara noastră se află pe locul 13 în lume. Porumboiu spune că deşi este pe drumul cel bun, România mai are până să ajungă la nivelul acelei perioade.
În prezent, sectorul de mobilă înseamnă câteva mii de firme, exporturi de 1,7 miliarde de euro în 2013, în creştere cu 17% faţă de anul precedent, o producţie de peste două miliarde de euro şi o piaţă internă de aproximativ 700 de milioane de euro. În producţie, liderul pieţei este Aramis Invest, companie cu sediul în Baia Mare.
„Eram renumiţi pentru mobila rustică din lemn masiv pentru că nu erau mulţi cei care reuşeau să facă aşa ceva. Cei din politică spuneau că mobila din PAL «nu este de nasul nostru», iar noi trebuie să facem produse din lemn masiv.“
Principala piaţă estică de atunci pentru România era Rusia, unde se făcea barter. Spre exemplu, cu mobilă se cumpărau gaze, iar la Banca Română de Comerţ Exterior se făcea compensarea facturilor. Combinatele româneşti trimiteau aici propriile facturi unde ajungeau şi cele ale ruşilor, realizându-se compensarea.
În afară de mobilă, România mai livra uşi în state ale blocului socialist din estul Europei precum Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, dar şi case prefabricate din lemn în alte zone.
Ce a mai rămas? Înainte de 1989 existau aproximativ 80 de unităţi de producţie a mobilei, iar datele centralizate de Business Construct arată că printre cele mai vechi care funcţionează şi astăzi se numără Mobex (din Târgu Mureş), Sortilemn (din Gherla) şi Alprom Piteşti.
Compania Mobex a fost înfiinţată în anul 1948 şi produce atât mobilier pentru locuinţe, cât şi pentru hoteluri, în principal către export. Mobex a ajuns la 700 de angajaţi.
În 1961, statul român punea bazele Combinatului de Prelucrare a Lemnului (CPL), urmând ca din 1985 să se adauge Fabrica de Chibrituri şi în acelaşi timp să înceapă cooperarea cu IKEA.
În 1999, fabrica a fost privatizată şi a fost preluată de către Michael Brandhuber (cetăţean austriac) şi Ghişa Ludovic (cetăţean român), care se află şi în prezent la conducerea companiei redenumită Sortilemn.
În 2013, Sortilemn a ajuns la 1.000 de angajaţi şi la o cifră de afaceri de 35 de milioane de euro. De la privatizare şi până în prezent, s-au investit în jur de 20 de milioane de euro.
O altă companie cu vechime pe piaţa locală este Alprom, care a ajuns la o „vârstă“ de 51 de ani.
După revoluţie s-au inaugurat şi alte fabrici, una dintre cele mai importante investiţii fiind realizată de familia Rusu, proprietarii afacerii Casa Rusu, la Timişoara, în timp ce antreprenorul Alexandru Rizea, proprietarul Lemet, a ridicat de la zero o fabrică de mari dimensiuni lângă Câmpina.
