♦ O schimbare de paradigmă în privinţa alocărilor bugetare ar fi un punct de plecare ♦ România nu este un stat asistenţial, cum cred mulţi, este pe ultimul loc în UE în susţinerea celor mai săraci dintre noi, dar pentru că veniturile bugetului, ca procente din PIB, sunt mici, alocările pentru asistenţa socială par enorme ♦ O rejudecare a felului în care sunt alocate resursele, puţine, ar face mult bine.
România este ţara cel mai simplu de analizat din UE. Cu venituri la buget de 31% din PIB, faţă de o medie europeană de 41%, România îşi împarte sărăcia cum poate.
Anul trecut, 70% dintre toate veniturile bugetului consolidat au mers spre pensii şi spre salariile bugetarilor (aici sunt incluşi profesorii, medicii, funcţionarii statului). Problema nu este că aceştia câştigă peste media pe economie (otova, salariile bugetarilor sunt cu o treime peste media pe economie), ci că veniturile statului sunt mici. Şi, atunci, dacă statul încasează puţin, şi ceea ce redistribuie este puţin.
Sub această umbrelă a neputinţei şi-a făcut loc ideea că fondurile Uniunii Europene sunt cele care ne pot salva. Nu încape îndoială că fondurile Uniunii sunt importante, dar, ele singure, nu pot face mult. De la aderarea României la UE, în urmă cu 14 ani, România a primit de la Uniune 59 mld. euro, iar contribuţia ei la bugetul comun a fost de 20 mld. euro. Rezultă un sold pozitiv de 39 mld. euro. Cine-ţi dă ţie, aşa, 39 mld. euro? Împărţiţi însă la 14. Sunt, 2,7 mld. euro, anual, bani mulţi, dar complet insuficienţi – ei înseamnă 1,2% din PIB-ul anual al ţării, de 230 mld. euro. Nu poţi să te dezvolţi investind, din câştigul tău, 1-2%, pentru viitor.
Guvernul liberal are idei mari şi va anunţa, curând, un nou plan de redresare economică, de 3 mld. euro din bani europeni, în granturi pentru companii, a anunţat premierul Orban. Însă, miza pe banii europeni este riscantă. Bugetul consolidat al statului trebuie să găsească „spaţiu fiscal” pentru investiţii. Consumul a fost factorul decisiv al dezvoltării în ultimul deceniu. Dar este un loc imens, lăsat gol, pentru investiţii. Or, investiţiile, acestea trebuie făcute din buget. Atât cât este el. O rejudecare a alocărilor bugetare este obligatorie. La 4 luni din 2020, investiţiile statului (cheltuielile de capital) au crescut (plus 28%, an/an), arată datele statistice. Dar noi încă nu ştim dacă achiziţia de măşti şi combinezoane pentru medici înseamnă „investiţie”, în loc de achiziţie de „bunuri şi servicii”. Dacă investiţiile au crescut din combinezoane şi măşti, nu am făcut nimic.
În primele 4 luni din an, datoria publică s-a majorat cu 32 mld. lei, până la 405 mld. lei (spre 38% din PIB). La final de an, datoria publică va ajunge la 45% din PIB şi, în acest ritm, la 90-100% din PIB, în următoarea decadă. Şi toţi banii merg în consum, în vreme ce, pentru dezvoltare, toată lumea aşteaptă banii UE. Nu merge.
Succesul sau lipsa de succes a unei ţări este dată de împrumuturile ei şi, încă mai precis, de destinaţia împrumuturilor ei. Dacă te împrumuţi ca să mănânci, ca să plăteşti pensii şi salarii, nu ai făcut nimic. Dacă te împrumuţi ca să dezvolţi o linie de tren de mare viteză, da, pentru că aceasta va fi accesibilă tuturor, azi şi mâine.
Biata Italie, o căinează lumea pe la noi, cu o datorie de 130% din PIB! Dar, în Italia, trenurile „personale”, care la noi sunt anulate, în majoritate, merg cu 170 de kilometri la oră.
