Într-un text recent („Scăderea cheltuielilor publice invită o nouă recesiune“, 30 sept.) am argumentat că onorarea datoriilor externe din economii la bugetul public poate reintroduce PIB-ul în teritoriu negativ în condiţiile în care creşterea se bizuie numai pe exporturi (facem abstracţie de aportul agriculturii). Aceasta, întrucât ar echivala, ca impact, cu export de capital într-o economie ce nu produce surplusuri (deşi cineva ar putea semnala contul curent pozitiv al balanţei de plăţi în 2013). Am mai afirmat că un astfel de efect ar fi atenuat de o absorbţie crescută de fonduri europene şi posibile investiţii făcute de firme străine în România. Reacţii la textul menţionat au fost de genul „orice sumă care diminuează datoria externă este un câştig pentru libertatea economică“, pentru eliberarea de „creanţieri“; sau reducerea cheltuielilor publice, dimpotrivă, ar ajuta resuscitarea economiei. În fine, că asistenţa externă din 2008/2009 a fost motivată prin evitarea recesiunii, ceea ce nu a reuşit să facă (deci îndatorarea ţării ar fi fost inutilă).
Este bine ca o ţară să nu aibă o datorie mare. Dar este mai mult decât simplist să gândeşti că reducerea stocului de datorie externă trebuie să se facă oricum. Vreau să spun că există întotdeauna cerinţa raţională de a optimiza o strategie de onorare a plăţilor externe. Iar aceasta înseamnă şi reeşalonări de plăţi. România a reuşit să stabilizeze cât de cât nivelul datoriei publice (ce include pe cea extermă). Esenţial acum este ca acest nivel să nu mai crească (ca pondere în PIB), eventual să scadă şi onorarea scadenţelor să nu pună presiune excesivă pe bugetul public. Fac această afirmaţie fiindcă într-o economie în care cheltuielile private lâncezesc (preferinţa pentru lichiditate este mare, există teamă, credit bancar precar etc.) cheltuielile publice au rolul de a sprijini cererea agregată. Iar dacă se fac economii la buget (şi trebuie să se facă din diminuarea risipei şi rentelor) ele este bine să fie orientate către investiţii. Merită să fac o analogie pentru a ilustra ce ar însemna plata cât mai rapidă a datoriilor externe. Să ne imaginăm că cetăţenii şi firmele îndatorate ar încerca să-şi onoreze toate datoriile faţă de bănci cu preţul renunţării la alte cheltuieli. Efectul ar fi o prăbuşire a consumului, a cererii agregate. Întrucât este iluzoriu să credem că băncile ar redirecţiona infuzia de resurse primită către alte utilizări interne, rapid. Realocarea resurselor în economie nu are loc în mod instantaneu. Subliniez din nou, are sens să limităm îndatorarea externă, să o reducem chiar, dar nu oricum.
Sunt două neînţelegeri privind textul meu ce merită răspuns. Una priveşte asistenţa financiară externă din 2008/2009. Pericolul mare pentru economia României a fost atunci un sudden stop, adică încetarea finanţării externe în condiţiile supraîndatorării pe termen scurt (în special a sectorului privat); o criză de lichiditate putea conduce la una de insolvenţă a ţării. Deci nu recesiunea iminentă a fost motivaţia principală, cum se spune într-un editorial din ZF. O altă neînţelegere, într-un comentariu pe un blog, ignora esenţa argumentaţiei mele: relaţia între exportul de resurse interne (de capital) şi mersul economiei când motoarele ei nu turează.
Altfel spus, eu nu discut nivelul şi distribuţia cheltuieilor publice în raport cu resursele utilizate de sectorul privat. Am dat exemplul celor 2% din PIB care ar putea fi economisite din cheltuielile bugetului public. Dacă le orientăm către sectorul privat prin scădere de taxe şi impozite înseamnă că nu le putem folosi pentru reducerea datoriei externe. Este şi aceasta o manieră de a gândi optimizarea onorării scadenţelor externe. Dar pentru ca economia să nu scadă este obligatoriu ca sectorul privat să nu tezaurizeze masiv resursele suplimentare obţinute. Ar trebui ca efectul de înlăturare (crowding out) să fie foarte intens, ca tot ce nu mai consumă sectorul public să fie cheltuit şi investit în privat. Datele economice, la noi în ţară şi în Europa, arată ceea ce menţionam mai sus: preferinţa pentru lichiditate mult accentuată, teamă, înclinaţie mică spre investiţii. Şi să ne imaginăm că prin scăderea de taxe şi impozite, în contextul şi starea de spirit actuale, am obţine un salt mare de performanţă economică este foarte îndoielnic. Sunt de acord că trebuie să facem ceva pentru diminuarea impozitării muncii (CAS).
Daniel Dăianu este prim-vicepreşedinte al ASF, fost ministru de finanţe, profesor la SNSPA
Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 10.10.2013
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
