În timp ce majoritatea românilor fugeau de la un concediu la altul sau din Vamă la Electric Castle, lumina a rămas aprinsă toată vara într-unul dintre atelierele din incinta NOD makerspace.
Sala de pe Splaiul Unirii 160, care a fost transformată în spaţiu de coworking, găzuduieşte multe spirite libere. Unul dintre ele îşi petrece cea mai mare parte a timpului îmbrăcat într-un echipament care cântăreşte 12 kilograme, înconjurat de o duzină de polizoare şi de multe perii de sârmă.
La 31 de ani, Daniel Rădulescu îşi petrece zilnic mai mult timp cu masca de sudură pe cap decât fără ea. Cu ajutorul unor aparate de sudură complicate, îi ia câteva secunde să topească oţelul, la o temperatură de circa 1.200°C.
Apoi durează ore, zile şi săptămâni pentru ca oţelul să fie aşezat strat cu strat, în sute de straturi care dau naştere unor sculpturi complexe. Vizual, el compară acest proces cu modul în care funcţionează o imprimantă 3D. Doar că în acest caz „imprimanta” este chiar artistul.
Daniel Rădulescu în timp ce lucra la sculptura „Insomnia”
„E o diferenţă mare între mine şi un pictor. El poate picta în casă, dezbrăcat, ascultând liniştit muzică clasică, şi să facă ceva incredibil. Eu trebuie să trec peste toate lucrurile astea pentru că atmosfera unui atelier de metal nu e cea mai prietenoasă, şi trebuie nu doar să treci peste, ci să îţi placă. Ori îţi place, ori nu-ţi place. (...) Eu mă simt mai mult eu când sunt acolo cu masca pe cap decât atunci când merg pe stradă”, a explicat Daniel Rădulescu.
Cu 94 de sculpturi vândute în 12 ţări de pe patru continente, artistul braşovean consideră că e abia la început. După ce trece de primele 100 de lucrări, crede el, va începe să conteze cu adevărat. Astăzi vinde cu mii de euro o lucrare, dar partea de business e în plan secundar.
IA UN LOC
Interviurile din această serie îşi propun să scoată la iveală oameni pasionaţi, dedicaţi, şi poveştile din spatele succesului lor.
Astăzi învăţăm despre OŢEL: aliaj de fier cu carbon şi cu alte elemente, folosit pentru rezistenţa, duritatea, tenacitatea şi elasticitatea lui. Aceleaşi trăsături le-am descoperit la Daniel Rădulescu, tânărul sculptor român care îşi face un nume pe scena internaţională a artiştilor.
Înainte să intru în studioul aflat pe acelaşi etaj cu atelierul, ştiam că Daniel Rădulescu este unul dintre cei mai în vogă artişti români. Într-o perioadă în care frumuseţea vine cu filtru de Instagram, iar arta începe să existe prin NFT-uri, un tânăr pasionat de sculptură în oţel este un fel de rara avis.
De la colecţionari, pasionaţi şi până la oameni de afaceri sau politicieni, lista de aşteptare este lungă atunci când vine vorba de lucrările sale.
Câteva sculpturi, câteva desene, un birou, un monitor, un schelet de studiu, o serie de modelări în lut, rafturi cu cărţi, multe compasuri, o canapea şi o măsuţă – aşa arăta studioul în care lucrează sculptorul.
Totul este învăluit de la intrare în muzica lui Jo Blankenburg, mai exact „The Architects of Cronos”. Playlistul pe care îl foloseşte Daniel în timp ce lucrează este format din „muzică epică”, aşa cum aveam să aflu de la el. Printre toate elementele din studio, într-un colţ, se zăreşte un mic desen, încastrat într-o ramă de lemn, sub care stă un metru vechi, tocit de atâtea măsurători, dar pus la loc de cinste.
„Îmi place să desenez de când mă ştiu. Acela e primul meu desen, de la 3 ani. L-am pus în rama făcută de bunicul meu. El a fost tâmplar, sculptor în lemn şi pictor, dar mai mult tâmplar. După ce a murit, tot ce am de la el palpabil este rama şi metrul de la el din atelier”.
Rama făcută de bunicul lui Daniel şi metrul din ateleierul acestuia.
