ZF 24

Alina-Elena Vasiliu, După Afaceri, revista de lifestyle a ZF: E-o lume nebună, dar în nebunia aceasta din ce în ce mai mare, ne-am întors privirea asupra lucrurilor mici

Zaga Zaga

Autor: Alina-Elena Vasiliu

29.11.2020, 11:49 437

E-o lume nebună şi parcă tot mai nebună devine când vedem că luminiţa de la capătul tunelului nu e aproape. Dar în nebunia aceasta din ce în ce mai mare, mai mult ca niciodată, ne-am întors privirea asupra lucrurilor mici, a celor apropiate, pe care adesea le-am ignorat urmărind ţeluri prea depărtate. Aşa am descoperit locuri şi oameni, stări şi momente care să mai îndulcească un pic din vâltoarea de neoprit în care am intrat fără voie de câteva luni încoace. Şi am devenit, cum o spunea Fănuş Neagu, aceşti „frumoşi nebuni ai marilor oraşe“, avizi de evadări, dar constrânşi să le găsească aproape de casă. Ceea ce nu e imposibil, am învăţat.

 

Dianei 4

Am în telefon o listă cu restaurante, cafenele şi terase în care îmi doresc să ajung - o actualizez constant cu nume noi „vânate“ pe Instagram sau de la oamenii din jur -, iar Dianei 4 se afla acolo de multă vreme. Am ajuns într-o duminică, la prânz, când terasa era plină, dar mesele suficient de distanţate... social. Clădirea are o arhitectură aparte, ascunsă în mare parte de iederă. Ne-am poziţionat strategic la o masă de unde puteam vedea direct traseul uşor spiralat al scărilor pe care trebuia să le coboare ospătarii şi chiar acolo fiind am căutat câte ceva despre povestea casei de pe Strada Dianei numărul 4, nu departe de Universitate. Istoria e complicată. În 1950, clădirea a fost naţionalizată, iar în timpul comunismului a funcţionat ca spaţiu al Direcţiei de Informaţii Externe. În perioada interbelică, îi aparţinuse lui Eugen Fenster, despre care nu prea există informaţii, iar în 2007 o moştenitoare a lui a recuperat casa şi a vândut-o unei persoane private. Localul care funcţionează acum acolo a fost deschis în 2012. Istoria este, cum ziceam, complicată. Dar mâncarea e simplă şi delicioasă şi asta ne-a ocupat până la urmă tot timpul.

 

Art Safari Şi Romanian Design Week cu mască

Nu a fost primul an în care am mers nici la Art Safari, nici la Romanian Design Week. A fost însă prima dată când le-am văzut de la adăpostul măştii, ceea ce, în sine, evident, n-a prea contat, pentru că tot cu ochii limpezi am privit expoziţiile. Ce a fost totuşi inedit a fost sentimentul de comuniune şi de apropiere - culmea, chiar şi la distanţă de vreo doi sau chiar mai mulţi metri - cu ceilalţi vizitatori, conştienţi împreună că e ciudat, e atipic, dar asta nu înseamnă că nevoia de a purta mască anulează plăcerea de a te desfăta între tablouri de Petraşcu sau ţinute semnate Patzaikin. Am mers din inima Bucureştiului, din clădirea BCR de pe Calea Victoriei, până în ascunzişurile Combinatului Fondului Plastic din zona Casei Presei pentru a vedea, în esenţă, oameni „din acelaşi aluat“, pentru care arta e o necesitate indiferent de vreme şi de vremuri. Poate cu reguli noi, mai mult sau mai puţin comode, dar în mod cert o necesitate.

 

Zaga Zaga

Ştiam de complexul Zaga Zaga de la Doaga, judeţul Vrancea, de multă vreme, dar cumva nu reuşisem niciodată să ajung, deşi e foarte aproape de oraşul meu natal. Un weekend prelungit şi spontan m-a dus însă la această „deltă a Siretului“, cum au numit-o proprietarii, un ansamblu cu cherhana, locuri de cazare pitoreşti, piscină şi tot felul de zone de agrement. Am ajuns acolo într-o zi de vineri nu prea călduroasă din septembrie, aşa că nici nu putea fi vorba de piscină, însă un păstrăv cu mămăligă fierbinte a mai alinat din regret. Probabil că într-un alt septembrie atmosfera ar fi fost mult mai animată, însă acum ne-am putut plimba în voie pe lângă pontoane şi ne-am legănat în hamace fără să ne deranjeze nici vântul. Zaga Zaga e un fel de resort all-inclusive românesc, unde tihna e tihnă, iar cerul se priveşte pe-ndelete din legănatul hamacului.

 

Cetatea Poenari

De cetatea Poenari am aflat din documentarul Flavours of Romania, cel în care producătorul britanic Charley Ottley cutreieră România în lung şi-n lat. Am aflat că a fost reşedinţa secundară a lui Vlad Ţepeş, construită ca fortăreaţă contra otomanilor. Stau mărturie doi turci traşi în ţeapă şi o ghilotină amplasată în cetate. Aşa că ne-am trezit cu noaptea-n cap într-o zi de sâmbătă şi am plecat cu destinaţia cetatea Poenari, lângă localitatea Arefu din judeţul Argeş, la patru kilometri de barajul şi lacul Vidraru. Ne-au întâmpinat câţiva căţei lihniţi, vreo zece grade în termometru şi 1.480 de trepte de urcat ca să ajungem la cetate. Şi am ajuns. Panorama merită tot efortul, pentru că, de oriunde priveşti, vezi dealuri învelite de păduri şi, dacă mergi toamna, cum am făcut noi, te mai bucuri şi de nuanţele ei calde. Traseul însuşi e plin de culoare, dar important e să nu te laşi furat de el fără să fii atent la treptele foarte înguste pe alocuri. Ca întotdeauna, la coborâre drumul pare un pic mai scurt, dar asta nu înseamnă că te scuteşte de o febră musculară de ţinut minte.

 

Moşia Corbeanca

La mai puţin de o oră de mers cu maşina din centrul Bucureştiului se află Moşia Corbeanca, un loc în care distanţarea fizică se face ca la carte, pentru că se întinde pe 13.000 de metri pătraţi, un fost hipodrom situat pe malul lacului Corbeanca. Nu e pentru cine se ştie slab cu poftele de burger şi coaste la grătar şi vrea să le reziste. Dar este, clar, pentru cine vrea să respire aer mai curat decât în Bucureşti şi să se reculeagă în linişte pe vreo bancă sau în vreun hamac plasat strategic. Am mers acolo pentru a testa ce înseamnă munca remote, din altă parte decât acasă, şi - culmea! - am avut spor, contrar aşteptărilor. Ce-ţi poţi dori mai mult decât o moşie întreagă în care să-ţi poţi alege locul în care să leneveşti - pardon, să lucrezi?

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO