Poţi fi bucuros văzând că Statul concepe şi rulează tot felul de programe de finanţări nerambursabile.
Unul este, de pildă, Casa Verde Plus. Cu ajutorul acestui program (pe care o să-l accesez şi eu) se vor eficentiza din punct de vedere energetic X locuinţe. Consumuri mai mici, poluare scăzută, ş.a.m.d. În rest, de unde cumpărăm materialele, echipamentele, nu mai contează. Ca de obicei – import. Nu spun că nu e bine să sprijinim lucrătorii montatori sau transportatorii. Poate şi o mică parte din producători (fie ei şi producători de materiale conexe). Am dreptul să mă gândesc, însă, ce ar produce un program similar destinat cercetărilor cu aplicare imediată, în vederea creşterii valorii adăugate a produselor româneşti. Un program de aceleaşi valori şi cu aceleaşi posibilităţi relaxate de accesare.
Dacă a existat o fundamentare pentru un Muzeu al Vinului, nu s-a găsit un leu pentru finanţarea proiectului. Muzeul este de fapt un spaţiu multifuncţional – educaţie, edutainment, divertisment, expoziţional, tehnologii avansate - care poate atrage în Bucureşti sute de mii de vizitatori. Nu credeţi? Proiectul Muzeului românesc a fost scris între 2011 şi 2013. În 2016 apare Cité du Vin din Bordeaux (oraş care chiar dacă e în Franţa, nefiind capitală s-ar putea compara, totuşi, cu Bucureşti). Muzeul bordelez (căci e un muzeu frumos denumit, cu mai puţine funcţiuni decât proiectul românesc) a primit în 2019 – 416.000 de vizitatori. Şi asta într-o ţară în care găseşti la tot pasul „secvenţe” din întregul pe care-l reprezintă Cité-ul şi, bineînţeles, multe, multe alte atracţii (ceea ce nu prea e cazul la noi). De ce nu ne construim şi noi o astfel de sursă de venituri?
… pentru că astfel de proiecte sunt multe şi la noi. Se pliază pe necesităţi, sunt sustenabile, iar unele ne pot plasa în avangarda mondială.
Mă sperie puţin faptul că nu găsim (guvern, universitari, antreprenori) programe „Inteligenţa Plus”.
Să ne mulţumim oare doar cu comisionul de import, banii de cărăuşie şi plata unei manopere de montaj? Cum spuneţi...
1. Casa de Vinuri Cotnari, Colocviu la Moscova – Grasă de Cotnari sec 2019
2. Crama JIDVEI, Castel Jidvei – Pinot Gris demidulce 2009
3. Az. Agricola Ferante - Vino Cotto 2011, Italia
1. Casa de Vinuri Cotnari, Colocviu la Moscova – Grasă de Cotnari sec 2019
Cât de mult iubesc acest soi, cât de mult îmi place vinul obţinut din el! În varianta sec, e uşor neînţeles de o parte a publicului şi e nedrept comparat cu alte vinuri ale vremii. Dar vinul din Grasa de Cotnari este singular!
Fără arome puternice, fără stridenţe.
Organoleptic, armonia elementelor constitutive, liniştea şi „luminozitatea” elegantă, bolta cu ştucaturi, coloanele impozante – duc cu gândul la o sală de teatru (poate chiar a Naţionalului ieşean!)
Nu e un vin obişnuit, dar nu neobişnuit în sine, nu neobişnuit „gratuit”.
După al doilea, al treilea contact în degustare, cerul gurii, limba, pereţii obrajilor, se impregnează plăcut cu mere domneşti, flori de tei, cremă de vanilie şi lămâie, lemn dulce. Efemere apariţii în particular la „citire”, îndelungată senzaţie în adunare.
Un final uşor migdalat, ca finalul dulce-amar al filmelor bune ruseşti.
Habar n-am de ce a pus producătorul „la Moscova” pe etichetă, dar ştiu sigur că acolo lumea bună bea vinuri bune... şi se uită la filme bune.
2. Crama JIDVEI, Castel Jidvei – Pinot Gris demidulce 2009
2009??? Un vin de 11 ani vechime? Un vin alb de 11 ani vechime?
Când v-aţi aventurat ultima oară într-o astfel de exeprienţă? (...ghidată, aş îndrăzni să spun, pentru că, în afara câtorva vinuri din rezerve bine păstrate, există şi vinuri care atrag în aventuri riscante.)
Pe mine mă emoţionează felul în care acest vin îşi petrece (!) viaţa. Pare un povestitor blând, capabil în acelaşi timp să aducă o mustrare (ne)ascultătorului.
Cu relaxare, descoperi descriptorii puşi ca semn de carte de către inginerul oenolog Dr. Ioan Buia: „[...] galben-auriu, catifelat, [...] tuşe de gutui, mango şi fructe uscate [...]”.
Aş plasa degustarea ideală într-un cadru cu apus de soare, undeva pe o culme de deal, împreună cu prieteni vechi pentru care 2009 să nu pară chiar un an îndepărtat. Dacă se poate şi un foc de lemne...
3. Az. Agricola Ferante - Vino Cotto 2011, Italia
Astăzi pare să fie ziua vinurilor mai speciale.
Nu sunt un fan al vinurilor „coapte” sau cu fruct excesiv supracopt. Dar, în adolescenţă, am fost.
Aici trebuie să mă opresc puţin. Şi să dau o explicaţie. Profesioniştii (cu adevărat) buni nu vor evalua niciodată un vin în funcţie de preferinţele personale, ci doar prin prisma calităţii intrinseci. Închei excursul.
Vinul făcut cu must încălzit (fiert?) pare să fie acceptat de UE ca produs tradiţional (în acelaşi timp Pelinului nu ai voie să-i spui „vin” ci „produs aromatizat pe baza de vin”). Ok. Produsul cotto există şi, cel puţin pentru anumite ocazii de consum, nu e rău deloc. Greu de încadrat (am avut problema asta la VINARIUM şi cred că a fost jurizat „hors concours”), greu de povestit.
Culoarea ciocolatie (dar cu o transparenţă şi o strălucire remarcabile), poate duce spre Porto sau alte vinuri sudice care folosesc vase (estufas) în care se încălzeşte lichidul (la soare sau cu foc).
„Nasul” este dominat de dulceaţa de nuci făcută de bunica, dar în gust lucrurile se schimbă.
Cireşe negre, coajă de lămâie şi puţin magiun proaspăt.
Cu toate acestea, aciditatea şi cele 15 % din volum alcool, fac ca vinul („vinul”?!) să fie băut cu satisfacţie şi, deşi pare greu de crezut, nu opreşte degustătorul doar la un singur pahar.
Vino Cotto. O experienţă pe care vă invit s-o parcurgeţi pentru plăcerea gustativă şi pentru plăcerea de a extinde cât mai mult ecartul cunoaşterii oeno.
Lista vinurilor medaliate la VINARIUM 2020 o găsiţi aici.
