Suplimente

ZF 23 de ani. Sorin Pâslaru, redactor-şef ZF: Prânzul redactorului

ZF 23 de ani. Sorin Pâslaru, redactor-şef ZF: Prânzul...

Autor: Sorin Pâslaru

17.11.2021, 01:20 740

Dezvoltarea economiei româneşti la care a fost martor Ziarul Financiar în cei 23 de ani de la înfiinţare poate fi văzută şi pur şi simplu prin locurile de luat masa pe care le aveai disponibile ca redactor în ‘99 în centrul Bucureştiului, lângă sediul de atunci al ziarului din Căderea Bastiliei şi apoi Luterană. Îngheţul activelor în perioada 1990 - 2000 până când când s-a trecut în sfârşit la privatizare, făcea ca restaurantele/braseriile unde puteai să iei un prânz în pauza de masă de la birou să fie o raritate. Calea Victoriei aşa cum o vedem astăzi plină de restaurante şi cafenele între zona dintre Radisson şi Ministerul Economiei era pustie în lungile după-amieze de duminică, când redacţia lucra pentru ziarul de luni. Ca să mănânci o ciorbă de burtă cu ardei, chiflă şi smântână şi o ceafă sănătoasă cu cartofi prăjiţi trebuia să mergi până la un local care se numea „La Varice”, pentru că se mânca în picioare, amplasat lângă Capşa, unde astăzi este un hotel Ramada. Centrul Vechi nu era departe de starea din anii '90, când doar la Caru’ cu Bere sau Fântâna Blanduziei puteai să te opreşti după examenele de la Universitate, la o halbă de bere pe buza căreia să presari un pic de sare pentru gust.  Pe când Praga sau Bupadesta erau intrate de mult în circuitul turistic mondial, străzile din Centrul Istoric erau pavate cu aceleaşi pietre de pe vremea când Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale îşi petreceau nopţile la Iordache de pe Covaci.

Au trebuit 30 de ani ca micul restaurant, vinăria, sub numele de winebar acum, sau cafeneaua/braserie să îşi facă loc pe străzile din Bucureşti şi încă suntem foarte departe de habitul de consum urban din ţările vestice, unde s-a cam spus de mult adio oalelor de sarmale şi mâncatul în casă a devenit excepţia. În anii aceia, şi în Bucureşti ca şi în toată ţara însă, micul întreprinzător reuşea să îşi facă loc. Odată mutaţi într-un bloc numit Cinor, de pe Luterană, aproape de primul sediu din Căderea Bastiliei, jurnaliştii ZF, reuniţi de data aceasta în aceeaşi clădire cu colegii de trust de la Pro Sport şi alte reviste şi ziare care se năşteau şi încercau să supravieţuiască în acea perioadă, mâncau la o baracă într-o parcare, unde urmăreai cu atenţie ca  boneta bucătăresei, care avea o coadă precum Adnana din Toate Pânzele Sus să fie bine strânsă ca să nu ai o surpriză în farfurie. În acei ani îşi făcea loc un antreprenoriat de improvizaţie, de garaj, în condiţiile în care monopolul statului era greu de spart. Din păcate, privatizările făcute în anii 2000 cu mari semne de întrebare au transformat în acest domeniu monopolul de stat în monopol privat, făcând cadou zeci de mii de metri pătraţi de spaţii comerciale unor foşti potentaţi ai regimului comunist, cum sunt ginerii fostului ministru de interne Ion Dincă, iar blocajul pieţei a continuat. Între timp, capitalul local s-a acumulat şi încet-încet noile generaţii şi-au făcut loc într-o piaţă care astăzi este lovită puternic de situaţia sanitară.

Acum a venit şi oportunitatea de a comanda la birou, astfel încât nici nu a apucat bine să se dezvolte acest sector că forţele pieţei l-au pus iar în situaţie dificilă. Per ansamblu însă evoluţia localurilor şi a locurilor de prânzit în centrul Bucureştiului descrie bine tranziţia locală pe care Ziarul Financiar încearcă să o surprindă de peste două decenii.

Bucureştiul începe încet-încet să îşi definească propriul stil şi să vină cu propriile sale experienţe pentru un călător, chiar aşa cum ne poate părea nouă balcanic şi haotic. În anii de început ai ziarului, toţi alergam să prindem deplasări în marile oraşe ale lumii, să le „gustăm” şi inevitabil comparaţiile erau în defavoarea capitalei româneşti. Astăzi încă puţini români au plăcerea pur şi simplu a plimbării prin oraş, în Bucureşti, aşa cum ar aşteapta un city-break la Roma, Praga sau Paris şi cu atât mai puţin în anii 2000. „Ce poate să îţi placă în Bucureşti? Ce loc îţi place din Bucureşti?”, întrebau bucureştenii. „Uite, Piaţa Palatului Regal cu Hilton, Ateneu şi Biserica Creţulescu, are o eleganţă şi o energie aparte”, răspundeau cei veniţi din provincie, pentru care magia marelui oraş se construise de la vizitele de o zi cu trenul făcute în anii ‘80, în copilărie. Ajunşi târziu în modernitate, ca în toată istoria noastră, şi la acest capitol, accelerarea dezvoltării a luat forme care ne-au modificat vrând-nevrând traiectoria. Apariţia hipermarketurilor şi a mallurilor în ‘97-’98 a construit dintr-odată un aspirator pentru banii oraşului, astfel încât micul restaurator, micul cârciumar s-au lovit de o concurenţă amplificată.

Dificultatea apariţiei şi menţinerii pe piaţă a micilor cafenele, restaurante şi braserii din Bucureşti este într-un fel oglinda dificultăţii dezvoltării ţării. Îngheţaţi în dezvoltare, am căutat cu tot dinadinsul să fim parte, logic, cât mai rapid a spaţiului vestic. Pentru asta a fost necesar să acceptăm prematur libera circulaţie a mărfurilor, a capitalului, a oamenilor şi a serviciilor. Pe pieţele dezvoltate însă, capitalul avea istorie, şi noile formate de retail, marile companii industriale erau mult în faţa a ceea ce puteam noi să punem pe masă în acel moment. Mobilizarea capitalului local pentru orice fel de întreprindere: braserie, benzinărie, producţie de cherestea, de tablă sau de turbine electrice pe gaz necesită un timp pe care România nu l-a avut şi astăzi suntem în faţa unei ţări şi a unui Bucureşti, spre exemplu,  cu un PIB per capita mai mare decât în Spania sau Italia, dar unde dezvoltarea în sine a economiei este de fapt inferioară.

Avem pe de o parte insulele economice ale investitorilor străini, în companii industriale sau de servicii, dar ţesutul economic, baza businessului, este încă în mare suferinţă. O oglindă a felului în care suntem astăzi este, spre exemplu, diferenţa uriaşă între dezvoltarea economică şi cea socială. Este absolut inexplicabil cum, spre exemplu, un oraş precum Timişoara, cu cel mai ridicat nivel al investiţiilor străine directe per capita după Bucureşti, să nu fie în stare să se încălzească, să îşi plătească factura la utilităţi, cum de altfel nu este departe nici Bucureştiul. Am luat modele de dezvoltare şi am dat spre exemplu austriecilor băncile, asigurările, exploatarea lemnului, a petrolului şi a jumătate din rezervele de gaz, dar n-am ştiut/ n-am putut/ n-am vrut să luăm modelul lor de sisteme de încălzire, de educaţie sau de sănătate. Poţi avea o economie şi o societate cu viteze atât de diferite? Hemoragia în Occident a forţei de muncă locale arată că nu. Cum putem de acum înainte să încercăm să asigurăm capilaritatea dezvoltării economice? Care este şansa micului întreprinzător din colţul străzii, a cafenelei şi a braseriei, a micului producător de mobilă, de biscuiţi sau de cafea? Cum putem pune digitalul peste resursa naturală astfel încât să ducem dezvoltarea precum sângele care înviorează picioarele îngheţate ale unui călător în munţi?

Calea Victoriei s-a înviorat, urmează Bucureştiul şi România.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO