„Din punctul meu de vedere, cheia succesului pentru creşterea economică a României este gestionarea eficientă a fondurilor UE şi folosirea lor la maximum în avantajul ţării.
România a înregistrat progrese remarcabile în deceniul precedent. În timp ce în 2010 ţara era cu aproximativ 22% sub Ungaria şi cu 31% sub Slovacia în ceea ce priveşte PIB-ul pe cap de locuitor (la paritatea puterii de cumpărare), anul acesta, România ar putea fi cu aproximativ 8% sub Ungaria şi cu 5% sub Slovacia în termenii aceluiaşi indicator (toate datele fiind în baza recentelor perspective economice mondiale ale FMI).
Cu toate acestea, realizările din ultimii ani au venit cu anumite costuri. Cel mai important este faptul că, din 2016, echilibrul macroeconomic al ţării a început să se deterioreze, iar în 2019, adică înainte de criza Covid, a apărut un deficit dublu în economie, când deficitul bugetar a ajuns la 4,4%, în timp ce contul curent a ajuns la 4,9% din PIB. Iar situaţia de când a început criza nu s-a îmbunătăţit, ceea ce este de înţeles.
Având în vedere sprijinul guvernamental extins, ne aşteptăm ca deficitul bugetar din acest an să fie de aproximativ 8% din PIB, în timp ce deficitul de cont curent să fie de aproximativ 6% din PIB. Aşadar, consider că una dintre cele mai importante sarcini pentru viitor este ca modelul de creştere să nu se bazeze pe expansiune fiscală, ci mai degrabă să fie redus deficitul bugetar.
Acest lucru va contribui la îmbunătăţirea percepţiei de risc a investitorilor faţă de ţară, ceea ce duce la randamente mai scăzute şi la mai multe investiţii private. În mod evident, consolidarea fiscală nu este o sarcină uşoară, totuşi, cu ajutorul fondurilor UE, acest lucru ar putea fi probabil realizat fără o strângere substanţială a centurii. În calculul nostru, România ar putea aştepta fonduri UE de 4-5% din PIB, anual, în următorii ani.
În noul cadru bugetar al UE, majoritatea fondurilor, în special fondurile de redresare şi rezilienţă, ar trebui alocate pentru tranziţia digitală şi verde şi pentru problemele individuale ale ţărilor din UE care rămân în urmă frontierei economice.
Dacă măsurile preconizate de autorităţile române vor fi finalizate cu succes, sunt sigur că acest lucru va spori potenţialul de creştere a României, în timp ce echilibrul macroeconomic ar putea fi repus pe drumul cel bun. Dar pentru aceasta trebuie să ne asigurăm că rata de absorbţie a fondurilor UE va creşte până la 80%.
Dacă ne uităm la ţările Grupului de la Vişegrad (Cehia, Ungaria, Slovacia şi Polonia; probabil acesta este grupul cu o stuctură economică foarte asemănătoare cu a României), acestea se confruntă cu provocări similare.
Toate aceste ţări au economii relativ flexibile, sector de producţie dezvoltat, un potenţial de creştere ceva mai mare decât state membre „mai bătrâne” ale UE. Cu toate acestea, chiar înainte de criza Covid, ele se confruntau cu provocarea de a susţine dinamismul economic, după ce şi-au apropiat economiile (indicatorii) de cele vestice din UE.
Criza Covid-19 a complicat această provocare. Consolidarea fiscală este o sarcină importantă peste tot, deoarece s-a cheltuit o cantitate mare de stimulente fiscale pentru a sprijini societăţile. Din grupul de ţări, probabil România şi Cehia au cele mai importante teme de redresare a bugetului, pentru ca aşa-numitul sold bugetar structural (cel ajustat pentru elemente ciclice şi unice) indică cel mai mare deficit în cazurile lor. În ambele ţări, analiza Comisiei Europene a arătat un deficit structural în jur de 7-7,5% din PIB. În acelaşi timp, tuturor ţărilor li se oferă o oportunitate unică, de a îmbunătăţi potenţialul structural al economiei, prin tranziţia digitală şi verde şi îmbunătăţirea mediului de afaceri cu ajutorul fondurilor UE.
Un alt aspect de reţinut este modul în care criza Covid şi evoluţiile geopolitice vor schimba peisajul economic din regiunea ECE. Există unele argumente pentru a ne aştepta la o oarecare relocalizare a anumitor activităţi de producţie ale marilor multinaţionale vest-europene din Asia în regiune, astfel încât companiile să-şi îmbunătăţească rezistenţa lanţurilor de aprovizionare şi a procesului de producţie. În ceea ce priveşte aceste schimbări, ţările din ECE ar trebui să fie foarte vigilente pentru a atrage capital străin proaspăt.
Nu în ultimul rând, toate ţările din regiune, deşi într-o măsură diferită, se confruntă cu lipsa forţei de muncă disponibile pe viitor, legată parţial de aspecte demografice şi înăsprită de fenomenul migraţiei din regiune. Este posibil ca această problemă să fie, de asemenea, în prim-planul politicilor.“
