Gradul de civilizaţie este „garantat“ de prezenţa furnizorilor de utilităţi, de la apă curentă, canalizare, curent electric, internet, toate de o calitate cât mai bună. „Bătălia“ companiilor care furnizează aceste servicii se duce în mediul urban, în timp ce ruralul este abandonat aproape complet, sau, în cel mai bun caz, lăsat pe mâna micilor companii. Este valabil în cazul jucătorilor din telecomunicaţii, care iau cu asalt clienţii cu oferte de telefoane mobile, în timp ce serviciile fixe sunt abandonate aproape complet deoarece aceştia nu mai sunt tentaţi să investească prea mult.
Vedem, din păcate, problemele legate de gaze şi curent electric, în România butelia fiind în continuare la mare căutare, de la sate şi comune la oraşe. În timp ce în Germania vedem cum întâi este construită infrastructura de utilităţi, după care imobilele, în România trebuie să ai casa „la roşu“ pentru a începe demersul pentru racordarea la gaze, după care urmează alte luni de aşteptare.
La nivel local, pentru promovarea obiectivelor de investiţii în infrastructura de gaze şi canalizare, fiecare unitate administrativ-teritorială face demersurile necesare finanţării şi implementării acestor proiecte. Practic, fiecare sat, comună, oraş sau municipiu decide dacă vrea sau nu canalizare sau reţea de gaze. Sau mai bine spus, primarul şi consiliul local iau această decizie. Dacă ei nu vor, nu vor, iar locuitorii acelei comune sunt practic „condamnaţi“ să se descurce singuri, dacă pot şi au fonduri, dacă nu, nu.
Cu toate că nu pare, ce se întâmplă în păduri poate avea foarte mare legătură cu ce se întâmplă cu reţeaua de gaze. Dacă nu poţi instala o centrală pe gaz, practic singura soluţie este tradiţionala sobă în care fiecare arde ce poate. Soluţii eficiente în acest caz reprezintă cărbunii şi lemnele, iar lemnele nu pot proveni decât din păduri. Nu trebuie uitat aici faptul că un procent foarte mare al populaţiei trăieşte în mediul rural, unde soba face legea alături de butelia pentru aragaz. În plus, în multe zone reţeaua de curent electric abia face faţă consumului, iar creşterea numărului consumatorilor nu prea permite trecerea de la aragazul pe gaz la plita electrică. De partea cealaltă, statul se laudă că nu suntem nevoiţi să importăm gaze şi acoperim consumul din producţia internă, însă cu ce cost? Al subdezvoltării? Contează mai mult planul cincinal, precum conta înainte de 89, sau confortul cetăţenilor?
Un bun exemplu de „organizare“ a furnizorilor este mallul ParkLake din Capitală, unde compania care a investit 180 mil. euro în centrul comercial a fost nevoită să pornească generatoarele pentru a putea susţine consumul de energie electrică, în contextul în care cererea făcută cu un an şi jumătate în urmă nu a oferit suficient timp. De partea cealaltă, Enel a dat vina pe birocraţie, şi chiar compania militează pentru reducerea acesteia.
Pe de altă parte, nici furnizorii de apă nu excelează, în contextul în care în Bucureşti şi Ilfov noile proiecte rezidenţiale vin la pachet cu pompe care să crească presiunea apei, în contextul în care reţeaua actuală nu face faţă extinderii. Pe de altă parte, pompele de apă depind de curentul electric, iar când cade reţeaua electrică, pompele se inundă, iar locatarii rămân fără presiune la apă. Logic şi de bun-simţ ar fi ca furnizorii să investească în extinderi, însă de ce să investească dacă ei îşi pot asigura „vânzări“ mai mari şi acum, iar investiţia s-ar amortiza în prea mulţi ani? Probabil întrebarea ar fi trebuit pusă înainte ca statul să vândă furnizorii de utilităţi unor companii private, mai ales când acestea primesc la pachet şi monopol pe segmentul lor.
Bogdan Alecu este editor Business Construct
