Ne mai desparte doar o lună de momentul în care vom sărbători 10 ani de la aderarea la Uniunea Europeană. Este un moment cu o încărcătură simbolică deosebită, care ar trebui să prilejuiască un serios moment de reflecţie pentru România, un stat membru aflat la confluenţa atâtor şi atâtor tendinţe geopolitice.
În timpul negocierilor, aderarea era percepută ca repararea unei nedreptăţi istorice, ca o binemeritată reîntoarcere în „Occident”, în clubul exclusivist al statelor occidentale bogate. Frici istorice, plus promisiunea prosperităţii – ce putea fi mai frumos? Astăzi privind lucrurile, putem afirma că imensa şansă pe care a reprezentat-o extinderea către Est nu a fost fructificată până la capăt de niciuna dintre părţi. UE nu a înţeles valoarea pe care o aduce Europa Centrală şi de Est şi, luată cu asalt de crize succesive, a alunecat în nostalgii sterile privitoare la o perioadă când era alcătuită din state relativ omogene din punctul de vedere al dezvoltării. Ce ne facem cu “esticii” aceştia cu care ne-am trezit pe cap? Iar România – deşi nu este un caz singular – a confundat aderarea cu integrarea şi a preluat din experienţa occidentală doar nişte formule. Formule care să mai pigmenteze din când în când dezbaterile publice. Să luăm doar un exemplu. În ultimii 10 ani, decalajele socio-economice dintre regiunile României s-au adâncit într-un mod alarmant. Şi, aşa cum ne spune unul dintre marii teoreticieni din domeniul comunicării, Paul Lazarsfeld, decalajele create de condiţiile de trai creează adevărate prăpăstii de percepţie. În cele din urmă, oamenii care trăiesc la fel ajung să gândească la fel. Într-un fel la Cluj, în alt fel la Vaslui. Iar de la despărţirea în planul percepţiei până la despărţirea propriu-zisă nu mai e chiar mult.
DAR. În ciuda tuturor sincopelor – reale, în ciuda tuturor criticilor – fundamentate – care pot fi astăzi formulate în legătură cu Uniunea -, cred că interesul fundamental al României este ca UE să existe, să funcţioneze şi, într-o variantă mai ambiţioasă, chiar să renască. Pentru un stat precum România, apartenenţa la UE este o imensă sansă de securitate, de modernizare şi dezvoltare. Din punctul de vedere al securităţii, UE este umbrela care ne include, forţând poate limitele geografiei, în sfera de influenţă vestică. Pe cont propriu, România ar putea suferi breşe serioase de securitate, într-un context care, precum vedem, se complică de la o zi la alta. Iar în ceea ce priveşte dezvoltarea şi modernizarea, şansa României nu se limitează la fondurile europene, care produc beneficii fără îndoială semnificative (cu condiţia să le şi foloseşti). Într-un plan mult mai serios şi mai profund, şansa constă în integrarea în lanţurile de producţie europene, în parcurile tehnologice, în hub-urile de inovaţie, de cercetare şi de productivitate; în crearea interdependenţelor transeuropene; interdependenţe economice, interdependenţe de interese şi, în cele din urmă, de percepţie. Revine Lazarsfeld: oamenii care trăiesc la fel ajung să gândească la fel, să îşi perceapă în mod similar interesele. Ajung să fie, în mod organic, solidari şi coezivi.
“Începând prin a fi buni europeni, sfârşim prin a fi buni români”, spunea Mihai Ralea într-un anumit moment istoric. Astăzi, cred că lucrurile stau tocmai invers: vom sfârşi prin a fi buni europeni atunci când vom şti să fim buni români. Atunci când ne vom putea gestiona propria dezvoltare, atunci când vom munci, cu îndoită energie, vorba lui Maiorescu, pentru propria bunăstare, valorificând şansa interdependenţelor transeuropene. Atunci când vom putea contribui la bunăstarea şi la stabilitatea unui întreg continent.
La 10 ani de la aderare, trebuie să ne batem pentru renaşterea acestei Uniuni Europene, fie şi din motivul că este acea Uniune Europeană care ne-a primit “în casă”. Nu cred că ne permitem luxul nici de a experimenta, nici de a comite greşeli, dar nici de a extrage din UE doar un pahar de vorbe frumoase.
Alina Bârgăoanu este prorector la SNSPA
