"Cel mai important lucru pentru câştigarea încrederii este competenţa, pentru că nimeni nu te respectă dacă nu eşti competent. Pentru a câştiga credibilitatea populaţiei, un lider politic trebuie să facă exact ceea ce predică. În România cea mai bună şi cea mai necesară măsură adoptată în criză a fost încheierea acordului cu FMI, însă nu şi modul în care s-au folosit banii, pentru că 2009 (an electoral - n. red.) a fost un an pierdut, în care nu s-au folosit bani pentru stimularea economiei", este de părere economistul Liviu Voinea, director executiv al Grupului de Economie Aplicată şi profesor la ASE.
În condiţiile în care bugetul pe 2009 a eşuat la mare distanţă faţă de realitate (s-a mizat în ianuarie 2009 pe o creştere economică de 2% şi venituri în creştere cu 18%, dar a fost minus 7% la PIB şi minus 6% la venituri faţă de anul anterior), lucru repetat şi în 2010 (când bugetul a fost construit pe o estimare de creştere economică de 1,5%, deşi erau semnale că nu-şi revine consumul, iar PIB-ul a scăzut cu aproape 2%), faptul că preşedintele a spus la jumătatea lui 2009 că în niciun caz nu se vor tăia salariile (cum s-a întâmplat în Ungaria), iar în iunie 2010 a tăiat 25% din salariile bugetarilor a dus a crearea unei imagini a liderilor politici în care tot ceea ce se zice urmează să fie imediat contrazis de fapte.
Un alt exemplu prin care discursul unui lider politic nu s-a transpus în fapte este momentul din ianuare 2010, când premierul Boc promitea că nu se vor face majorări de taxe şi impozite, susţinând că TVA va rămâne la valoarea de 19%.
Patru luni mai târziu, în iunie, tot Emil Boc era cel care anunţa că TVA se majorează cu 5 puncte procentuale, cea mai mare lovitură încasată de oamenii de afaceri, care abia reuşeau să-şi menţină businessurile pe linia de plutire.
Spre deosebire de România, Polonia este cazul emblematic al unui guvern faţă de care populaţia are încredere, pentru că a făcut ceea ce a promis. Partidul premierului Donald Tusk a câştigat alegerile legislative într-o manieră lipsită de dubii şi va conduce pentru alţi patru ani guvernul. Realegerea în plină criză a guvernului lui Tusk după anii dificili ai crizei a fost posibilă pentru că liberalii au ştiut să menţină economia pe plus într-o epocă în care lumea s-a prăbuşit. Polonia este "miracolul" european, fiind singura ţară de pe continent care nu a cunoscut recesiunea.
"Polonia a avut măsuri de durată, care au limitat creşterea, nu au pus gaz pe foc în timp ce economia creştea şi a putut să scadă din taxe în criză", a explicat Voinea.
Cazurile Poloniei şi al Bulgariei sunt relevante pentru măsura în care lucrurile bine făcute aduc stabilitate, dar şi succes pentru cei care le-au îndeplinit. Partidul de guvernământ din Bulgaria a reuşit duminică să-şi impună candidatul pentru alegerile prezidenţiale, deşi a condus ţara într-una dintre cele mai grele perioade. Noul preşedinte, Rossen Plevneliev, ales din rândurile partidului de guvernământ, ajuns la putere în 2009, deci în plină criză, a făcut parte din guvernul premierului Boiko Borisov, fiind ministru al dezvoltării şi lucrărilor publice. Deşi un om bogat, care a avut în acest timp o imagine de om politic care şi-a construit averea cu propriile forţe, faptul că guvernul lui Borisov a menţinut ţara în echilibru i-a adus victoria şi în alegerile prezidenţiale.
Cazul Ungariei este unul mai complicat. Premierul Viktor Orban a câştigat acum mai bine de un an alegerile legislative într-un mod zdrobitor: partidul său controlează Parlamentul în proporţie de 85%, un lucru greu de egalat pentru orice partid din lumea asta în afară de "partidul unic". În Ungaria alegerile au fost libere, iar explicaţia unui asemenea vot derivă din greşelile fundamentale pe care socialiştii
le-au făcut în momentul în care s-au aflat la guvernare şi care, în loc să ajute economia, mai mult au înfundat-o în criza economică. Aflat pe val, beneficiind de o atât de puternică susţinere parlamentară, premierul a luat măsuri controversate, unele dintre ele criticate, cum ar fi naţionalizarea fondului privat de pensii sau taxarea băncilor. Totuşi, aceste măsuri au fost luate înaintea altora care privesc modificări în legislaţia muncii şi reducerea aparatului funcţionăresc, ceea ce a transmis sentimentul că întâi s-au căutat soluţii alternative şi abia în ultimă instanţă populaţia a fost chemată să suporte costurile crizei.
Spania este una dintre ţările cele mai lovite de criză, din perspectiva pieţei muncii, având un şomaj uriaş (de peste 20%), mai ales în rândul tinerilor. Totuşi, premierul în exerciţiu, José Luís Zapatero, a admis organizarea alegerilor anticipate ca formulă de a-şi impune un program dur de gestionare a finanţelor ţării. Iar toate datele arată că partidul la guvernare va pierde alegerile, dar faptul că soluţia aleasă a fost intrarea în opoziţie decât menţinerea la putere cu preţul prăbuşirii ţării denotă responsabilitatea echipei guvernamentale.
Cazul Italiei este unul cu totul special în Europa şi, în bună măsură, dictat de personalitatea tumultuoasă a şefului Consiliului de Miniştri, Silvio Berlusconi. Trebuie spus însă că italienii i-au iertat multă vreme derapajele, el fiind cel mai longeviv prim-ministru al ţării de după al Doilea Război Mondial. Premierul a fost acceptat pentru că Italia era o economie puternică, deşi se spune despre ea că este şi una dintre cele mai informale. Italia trebuie să ia, la rândul ei, măsuri dure de reformare pe termen lung a pieţei muncii, iar una dintre decizii este majorarea vârstei de pensionare de la 65 la 67 de ani. Şi în Italia se vorbeşte de alegeri anticipate, pe care Berlusconi le va pierde, cel mai probabil.
În România însă au existat ezitări ale guvernării care nu a luat măsurile de redresare la timp - nu trebuie uitat că 2009 a fost un an pierdut din cauza alegerilor prezidenţiale - iar şef al Guvernului care a patronat administraţia ţării era Emil Boc, chiar dacă partidul său a guvernat în anul menţionat împreună cu opoziţia din PSD. Faptul că a susţinut mai apoi că nu se va pune niciodată problema reducerii pensiilor şi a salariilor sau majorarea TVA, acest lucru s-a întâmplat pentru că planurile iniţiale de cheltuire a banilor publici nu au coincis cu realitatea, care a fost mult mai dură. Multe alte ezitări au făcut ca intenţiile de vot în partidul de guvernământ să scadă puternic. Până la urmă, cel despre care s-a spus că dictează politica Guvernului este preşedintele Traian Băsescu. De altminteri, măsurile dure au fost anunţate doar de şeful statului, iar realitatea arată că de câte ori el a enunţat o ipoteză în privinţa măsurilor ce trebuie luate, aceasta a fost confirmată la nivelul Guvernului şi niciodată infirmată.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
