ZF România 100 de idei

Cum poate fi combătută mentalitatea „să facă şi să-şi asume alţii“ din administraţia publică? Una dintre ideile KPMG: Persoanele fizice şi firmele cu cereri nesoluţionate în termenul legal, îndreptăţite la despăgubiri executorii

19.11.2018, 00:08 Autor: Roxana Petrescu

Cererile venite din partea persoanelor fizice sau a firmelor au termene legale de soluţionare, dar în absenţa unor sancţiuni palpabile pasarea responsabiltăţii de la un ghişeu la altul a devenit un fel de sport naţional în administraţia publică.

Ramona Jurubiţă, country mana­ging partner al KPMG în Ro­mâ­nia, spune însă că lucrurile se pot schimba pornind de la o logică foarte simplă, cu efecte deja dovedite, şi anume că aversiunea faţă de risc este un factor de două ori mai motivant decât plăcerea câştigului. Care sunt soluţiile concrete pe care KPMG le pune pe masă?

„Ce credeţi că s-ar întâmpla dacă am legi­fe­ra monitorizarea respectării terme­ne­lor le­ga­le de soluţionare a cererilor ce­tăţenilor sau fir­me­lor, cu pu­blicarea lunară a rezultatelor (pro­­cent cereri nesoluţionate în ter­menul legal sau adre­se fără răspuns în termenul legal) la ni­velul fie­că­rei instituţii? În acelaşi timp, cetă­ţenii/fir­me­le ale căror solicitări rămân nesolu­ţionate cu de­pă­şirea termenului legal ar trebui să fie în­drep­­tăţiţi la o despăgubire certă/exe­cu­torie într-un cuan­tum stabilit în funcţie de ti­pul de soli­ci­ta­re, de exemplu. Dar nu cuantumul des­­pă­gu­bi­rii con­tează, ci faptul că ea este cu­venită de drept, fără a apela la justiţie“, spune Ramona Jurubiţă.

Mecanismul, deşi aparent simplu, ţine îna­in­te de toate de înţelegerea comporta­mentului uman.

„Acum sunt termene legale, dar nu sunt respectate pentru că nu există o sancţiune ime­diată. Astfel, funcţionarul public amână so­lu­ţio­narea pentru a nu-şi asuma vreo res­pon­sabilitate tocmai pentru că lipseşte partea de pe­na­­lizare. Problema acum este că ai termenul le­gal, dar nu ai sancţiunea, nu ai perspectiva pier­de­­rii. Astfel, funcţionarul public nu pierde nimic dacă nu soluţionează o cerere, chiar dacă are un ter­men legal pentru îndeplinirea acestei sarcini.“

Atunci când apare automat şi forţa motivaţională a pier­de­rii, s-ar mai putea întâmpla ceva, crede Ramona Jurubiţă.

„Într-un astfel de context, func­ţionarul însuşi devine un agent al schimbării pentru că va începe să pună presiune asupra structurilor pentru soluţionarea unei cereri tocmai de teama sancţiunilor.“

 

Schimbarea mentalităţii

Necesitatea unei astfel de măsuri vine în următorul context.

„Este clar că de la aderare încoace, adică în ultimii zece ani, mulţi funcţionari publici şi res­pon­sabili guvernamentali au înţeles că faptele au consecinţe. Foarte bine, însă ştiţi ce s-a în­tâm­plat? S-a trecut în extrema în care toţi au con­­vin­ge­rea şi chiar dovada că inacţiunea şi pasi­­vitatea nu au consecinţe. Mentalitatea pre­va­lentă este «să facă şi să-şi asume alţii, nu noi!».“  Deci clasi­ca aver­siune la risc se manifestă acum în blocaje pen­tru care rareori spre niciodată este o per­soa­nă ţinută responsabilă, s-a cronicizat in­ac­ţiunea la nivel de instituţii şi agenţii. Aici res­pon­sabili­ta­tea este disipată şi pasa­tă la nesfârşit, pâ­nă când nimeni nu mai ştie încotro să se în­drepte pentru a soluţiona un blo­caj cu con­se­cinţe uriaşe în funcţionarea noastră ca econo­mie şi societate.“

Acum, de exemplu, KPMG România sustine introducerea în Codul de procedură fiscală a anumitor schimbări legate de rambur­sa­rea cu întârziere a sumelor pe care statul este obli­gat să le returneze către contribuabil.

„În cazul rambursărilor de TVA, după tre­ce­rea celor 45 de zile legale, eu pot cere plata do­bânzilor de întârziere în instanţă, dar acest lu­cru pentru mine înseamnă timp pierdut şi chel­tu­ieli suplimentare cu avocaţii. În mod normal, din a 46-a zi de neplată, contribuabilul ar trebui să încaseze automat dobânzile de întârziere. Până la urmă, este vorba despre un respect reci­proc. Tu pe mine mă penalizezi imediat dacă nu îmi plătesc taxele, dar când schimbăm rolurile, tu ca stat nu mi le mai plăteşti la timp.“

La final, Ramona Jurubiţă spune că „dacă timpul nostru, al cetăţenilor de rând, n-ar mai fi ocupat şi blocat în nesfârşitele interacţiuni inutile cu instituţii pasive şi blocante, am valo­ri­fica toate oportunităţile de creştere ca eco­no­mie, ca socie­tate, la care acum ne uităm cu leha­mi­te, fiindcă ştim că ne-ar costa prea mult la nivel personal. Pasivitatea aceasta n-ar scăpa niciodată nesancţionată în economia privată, nu pe termen mediu şi absolut imposibil pe termen lung.“

 

Loteria care a scos la lumină mica evaziune din România

Ramona Jurubiţă are şi un exemplu concret legat de succesul pe care micile măsuri, dar care activează insticte umane, îl pot avea pe termen lung.

„În urmă cu câţiva ani noi, KPMG, am propus public o idee de combatere a micii evaziuni prin introducerea loteriei bonurilor fiscale. A fost implementată în primăvara anului 2015 şi funcţionează şi astăzi. Măsura s-ar putea motiva aşa: milioane de români pot face mai mult decât cele câteva sute de inspectori antifraudă pentru a asigura fiscalizarea în vânzarea cu amănunutul dacă ar primi un răspuns la întrebarea <<şi eu ce câstig?>> mai tangibil şi mai direct decât ideea că ar avea datoria cetăţenească să protejeze veniturile statului!“

Astfel, dacă un cetăţean nu primeşte bonul în urma achiziţiei unui serviciu sau produs, are dreptul de a-l primi gratuit, iar dacă are bonul, poate participa la o loterie.

„De ce a funcţionat această idee? Din nou, pentru că mereu teama de a pierde ceva este de două ori mai mare decât eventuala bucurie generată de un câştig, şi asta o susţin şi economiştii, şi sociologii. Pentru comerciant, riscul de a da acel produs gratuit a fost atât de mare, încât încetul cu încetul am început să primim bonuri. Sunt rare cazurile când azi nu mai primeşti bon în urma unei achiziţii. Dacă înţelegi cum funcţioneaza omul şi societatea, vezi repede că schimbările mici, incrementale în motivaţiile individuale duc la o masa critică socială cu efect multiplicator incredibil.“

Într-un final, toate aceste măsuri ar trebui să ducă la completa digitalizare a zonei de administraţie publică, concomitent cu interconectarea bazelor de date ale ANAF, cu cele ale Registrul Comerţului sau cu Poliţia, de exemplu.

 

Dar de şosele cine răspunde?

O logică similară ar putea fi aplicată şi în zona de infrastructură, de exemplu.

„Pe partea de infrastructură o vedem, ne uităm la statistici şi nu ne trebuie foarte mult pentru a ne da seama de urgenţa imediată a demarării unor proiecte. Este deja inutil să mai spunem că avem nevoie de infrastructură. Sunt trei lucruri pe care trebuie să le facem. Trebuie să clarificăm sursele de finanţare, trebuie să ştim ce autoritate are responsabilitatea şi, din nou, trebuie să avem termenele şi sancţiunile. Revin şi spun că mereu trebuie să ne gândim la forţa motivaţională a riscului de a pierde ceva sau mai concret de a răspunde de ceva.“

La nivel de proiect de ţară, educaţia apare din nou ca fiind esenţială.

„Există un studiu realizat de Banca Mondială, un index al capitalului uman care măsoară productivitatea generaţiilor următoare în condiţiile actuale de educaţie şi sănătate. În cazul României, copiii născuţi astăzi vor avea o productivitate de 60% când vor intra în câmpul muncii, faţă de potenţialul lor real dacă ar avea condiţii de sănătate şi educatie la un nivel satisfăcător, acest scor fiind cel mai scăzut din Uniunea Europeană. Educaţia trebuie să treacă printr-o reformă radicală, în centrul acesteia fiind impulsionarea învăţământului dual. Mai departe, politicile de imigrare trebuie adaptate în funcţie de industrie, iar acordarea permiselor de muncă trebuie să fie mai relaxată, astfel încât să începem să recuperăm acest gap.  Noi, de exemplu, ne-am gândit să aducem oameni din Brazilia. Problema este că nu mai sunt aici oamenii de care avem nevoie, iar cei care sunt, nu sunt bine pregătiţi.“

Colaborarea dintre universităţi, institutele de cercetare- dezvoltare şi companii trebuie şi ea stimulată pentru a contribui la reformarea sistemului de învăţământ printr-o abordare pragmatică cu anticiparea nevoilor pe termen mediu şi lung. 

„Educaţia este un proiect de ţară. Noua resursă nu este petrolul, ci sunt datele. Trebuie să ne concentrăm pe inovaţie“, a mai spus Ramona Jurubiţă.

 

 

 

O campanie Ziarul Financiar și Banca Transilvania