Profesii

Nu este suficient să spui că „educaţia este o prioritate la rectificare”. Fără 10% din PIB pentru educaţie, România va muri în 10-20 de ani

Nu este suficient să spui că „educaţia este o...

Autor: Iulian Anghel

16.05.2016, 16:48 2006

Sănătatea şi învăţământul vor fi o prioritate la rectificarea bugetară, promite prim-ministrul Dacian Cioloş.

Învăţământul a avut anul trecut 3,4% din PIB – 9,1 miliarde de lei alocarea în bugetul ministerului de resort şi 15,2 miliarde de lei alocarea de la bugetele locale, în total 24,3 miliarde de lei. Anul acesta sumele din buget alocate Ministerului Educaţiei sunt de 10,5 miliarde de lei (nu ştim decât la final cât va cheltui administraţia locală cu învăţămntul). Alocarea financiară pentru învăţământ trebuie să fie, potrivit legislaţiei noastre, de 6% din PIB. Ce glumă este atunci cu „învăţământul, o prioritate la rectificare”? Evident că nu prin rectificare ajunge învăţământul o prioritate, ci prin legea bugetului.

Majorarea salariilor le-a prilejuit economiştilor reluarea unui discurs care le este tare drag. Anume „productivitatea muncii”. Există în ştiinţa economică instrumente de calcul al productivităţii pe ramuri, dar, în general, suntem de acord că, pentru economie în general există câteva elemente care conduc la creşterea productivităţii. Le luăm pe cele elementare: în primul rând profilul tehnic al unităţii, gradul de tehnologizare, calificarea personalului, locul în care se desfăşoară activitatea economică şi, nu în ultimul rând, cointeresarea materială a angajaţilor. Dacă unii se plâng că salariile minime cresc pe cale administrativă, ei, tehnic, subminează acest criteriu al cointeresării. De cealaltă parte însă, dacă în loc de 1.000 de lei plăteşti cuiva care spală podeaua 2.000 de lei, va spăla el mai bine aceeaşi podea? Şi cât de mult ar putea-o spăla pentru 2.000 de lei?

Salariile minime sunt destinate sau justificate în ţările în care ele se aplică prin nevoia de a asigura şi celei mai umile meserii un nivel acceptabil de trai pentru autorul ei. Dacă privim lucrurile aşa, ceea ce se întâmplă în România ar trebui să ne îngrijoreze. Două milioane de angajaţi români au salariul minim pe economie. Adică 44% din cei cu contracte de muncă!

(http://www.zf.ro/eveniment/prima-oara-zf-prezinta-distributia-detaliata-salariilor-romania-34-000-angajati-castiga-peste-10-000-lei-net-luna-polul-opus-70-dintre-salariati-castiga-1-700-lei-lunar-salariul-mediu-economie).

Aşadar, salariul minim în România nu mai este deloc un program ţintit pentru cei cu venituri mici, este, practic, un program naţional. Când aproape jumătate din lucrători beneficiază de o decizie a guvernului, acesta este un program naţional, pur şi simplu, nu mai e un program social. Pe datele din 2013 ale Eurostat (ultimele disponibile) ponderea salariului minim în salariul mediu în România era una dintre cele mai scăzute din UE – 35%. Doar în trei ţări din UE această pondere era mai mică (Cehia, Spania şi Estona şi, din afara Uniunii, SUA -  30%). Acum, după majorarea salariului minim, această pondere s-a dus spre 45% (vorbim de salarii brute), adică spre „vârf” (date comparabile pentru 2016 pentru a vedea poziţia României în acest clasament nu sunt; între ţările din UE, în 2013, doar în Slovenia salariul minim depăşea 40% din salariu mediu – 41%).

Când, în 2015, Germania a legiferat salariul minim, de această măsură administrativă au beneficiat 5,6 milioane de angajaţi din cei 43 de milioane de angajaţi în economie. Adică 13% din totalul angajaţilor - mai corect ar trebui spus „contracte de angajare” (sursa Deutsche Welle – nu am găsit la Eurostat date comparabile pe ţări privind salariile minime în total salarii). Când ai 13% salarii minime în total salarii, e de presupus că societatea poate suporta acest efort în limita a ceea ce se cheamă redistribuirea resurselor - o binevenită regulă socială. Dar când aproape jumătate din angajaţi sunt plătiţi cu salarii minime, devine obligatorie întrebarea: cum ieşi din această capcană a salariului minim? Cum faci ca mcar pentru o parte a acestor oameni salariile să crească fără ca guvernul să trebuie să intervină? Pentru că, dacă intervenţia guvernului devine regulă şi nu excepţie, ne întoarcem la regula lui „fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi” care ne-a condus în prăpastie cu câteva decenii în urmă.

Acum câteva săptămâni Daimler a anunţat că a ales Polonia în dauna României pentru o afacere de 500 mil. euro. Uzina Daimler ar fi realizat în România peste 1.000 de locuri de muncă bine plătite –, salarii peste media pe economie - cu rezultate pe măsură pentru buget. Dar germanii au calculat şi nu le-a ieşit pe plus: drumuri proaste, personal slab pregătit, lipsa şcolilor tehnice în care să-l instruiască, etc.

Curtea de Conturi a publicat cu ceva vreme în urmă un raport care este de-a dreptul suprarealist (http://www.curteadeconturi.ro/Publicatii/SINTEZAAPInvsup.pdf) Nu este Curtea de Conturi cea mai autorizată instituţie să judece starea educaţiei din România, dar raportul lor are harul de a aglutina datele Statisticii, date la îndemâna oricui, date pe care puţini le bagă în seamă, deşi pentru administraţie ar trebui să fie fundamentul oricărei decizii.

Aşadar, ce zice raportul, pe scurt : numărul elevilor şi al studenţilor scade dramatic pe fondul unei demografii într-un declin accelerat. Populaţia şcolară (fără studenţi) s-a redus în perioada 1990/1991 – 2013/2014 cu 1,4 milioane de elevi, ceea ce reprezintă aproape 30% din populaţia şcolară din anul 1990/1991. Cine e de vină? Scăderea natalităţii, emigraţia şi abandonul şcolar. Gradul de cuprindere în învăţământ a populaţiei în vârstă de 7-10 ani şi 11-14 ani a înregistrat o evoluţie descendentă, astfel încât în anul şcolar 2013/2014 nu era cuprinse într-o formă de învăţământ 7,2% din populaţia de 7-10 ani şi 8,5% din populaţia de 11-14 ani. În 2014 unu din cinci adolescenţi sau tineri de 18-24 ani avea studii cel mult gimnaziale şi nu mai urma nicio formă de pregătire. Într-o ierarhizare a ţărilor membre ale UE pe o scală descrescătoare a ponderii elevilor cu rezultate slabe la lectură la testul PISA 2012, România se află pe locul 2 după Bulgaria.

Decizia de a desfiinţa învăţământul profesional (singura opţiune rămânând învăţământul liceal) a condus la creşterea abandonului şcolar. Rezum din concluziile raportului citat: Numărul de universităţi a crescut (103 în total), dar calitatea învăţământului scade pentru că învăţământul nu este finanţat în funcţie de calitatea instituţiei de educaţie şi a programelor propuse. Curtea de Conturi susţine că “incompetenţa din şcoli a pătruns pe piaţa muncii şi produce, prin urmare, marfă necompetentă pe pieţe”. Cei buni pleacă şi-şi găsesc de lucru în străinătate, cei buni care rămân sunt din ce în ce mai puţini, ceea ce înseamnă că România internalizează costurile şi externalizează beneficiile.

Nu recunosc Curţii de Conturi deplina capacitate de a avea judecăţi de valoare în privinţa educaţiei şi a pieţei muncii. Dar cifrele pe care se bazează concluziile instituţiei sunt extrem de exacte.

În cartierul în care stau se anvelopează blocurile. Cineva trebuie să facă şi asta. L-am întrebat într-o zi pe unul dintre şefii de şantier cât câştigă un muncitor care, de dimineaţa până seara, ridică găleţi cu mortar şi lipeşte nişte plăci de material termoizolant pe pereţi. Nu mi-a spus decât: „Nu cine ştie ce!”. Nici nu trebuie să-mi spună. În iunie anul trecut, de pildă – una dintre cele mai bune luni pe piaţa construcţiilor –, salariul mediu net în construcţii a fost de 1.300 de lei, în vreme ce în auto a fost de 2.300 de lei. În martie curent, media salariului în construcţii a fost de 1.470 de lei, iar în auto a rămas la 2.300 de lei. La o distanţă foarte mare, totuşi, unul de altul, dacă judecăm prin raport.

Şi muncitorul din construcţii şi cel din auto au calitatea de “muncitor”. De ce atunci salariile lor sunt atât de diferite? Ce le diferenţiază?

Educaţia. Calificarea înaltă.

Când faci curat în urma dârelor de peşte lăsate pe tejgheaua pescarului faci un lucru util şi necesar. Faci o muncă fără de care nu s-ar putea continua a doua zi vânzarea de peşte. Când speli butoaiele de brânză ale brânzarului faci un lucru extrem de util pentru că altminteri brânzarul ar trebui să şi le spele singur şi nu s-ar mai putea concentra pe munca lui – să facă brânză. De ce atunci cei doi nu împart juma/juma beneficiul? Pentru că valoarea adăugată este la peşte, nu la tejghea, este la brânză, nu la butoi. Oamenii cumpără peşte şi brânză, nu cumpără tejghea şi butoi. Valoarea adăugată este la maşină sau motor de maşină, pentru că oamenii cumpără maşini, nu şpanul de la strung pe care-l strânge unul care nu ştie să ţină o cheie tubulară în mână.

Statistic, românii muncesc foarte mult – ca ore petrecute zilnic la muncă. Un studiu al institutului francez de cercetare a pieţei muncii - Coe Rexecode - arăta că în Europa, în 2013, românii au muncit în medie 2.099 de ore/an, urmaţi de greci cu 2.010 ore. Germanii au muncit 1.847 de ore, francezii 1.661 de ore, iar finlandezii 1.648. Sunt “leneşi” românii? Nu sunt! Problema ca una e să munceşti zece ore spălând podeaua într-o uzină auto şi alta este să asamblezi în câteva ore o maşină. Ceea ce se cumpără este maşina nu podeaua.

Îi văd pe oamenii care anvelopează blocurile din cartierul nostru. Încep la ora opt dimineaţa, iar la opt-nouă seara când ajung eu de la lucru, unii încă mai sunt pe acolo. Pentru 1.500 de lei lunar, în vreme ce un program al unui muncitor dintr-o uzină auto sau metalurgică este de opt-nouă ore pe un salariu cu 70% mai mare. De ce e aşa? Pentru că, dacă ar ajunge la limita de jos, un muncitor dintr-o fabrică auto ar putea să înveţe într-o singură zi să lipească plăci pe blocuri, dar cel care lipeşte acum plăci pe blocuri ar avea nevoie de un an-doi-trei de instruire ca să poată face ce face angajatul din industria auto. Educaţia, prin urmare!

Deplâng unii decizia Daimler de a face fabrică în Polonia şi nu în Români? Nu ar trebui. Oricât de complicate sunt lucrurile în lume, ele au explicaţii foarte simple.

Administraţia reduce taxele: foarte bine! În aceeaşi vreme societatea vrea educaţie bună, sănătate bună şi şosele bune. Firesc. Dar cu ce? Hai să facem un calcul simplu de tot şi, fireşte, fără vreo pretenţie de acurateţe. Un exerciţiu ludic. Aşadar: cei două milioane de angajaţi cu salariul minim brut varsă statului anual nouă miliarde de lei sub formă de impozite (1.250 lei salariul minim brut X 0,7 impozitele către stat X 12 luni). Cei un milion de salariaţi cu salarii între 1.700 şi 4.000 de lei - o medie aritmetică de 2.850 de lei - varsă statului 11 miliarde de lei, pe aceleaşi calcule. Poate statul să-şi crească veniturile recurgând la majorarea salariului minim? Sigur. Speră şi la impulsionarea economiei printr-un astfel de exerciţiu. Dar până la ce limită?

A fost pusă întrebarea în trecut, în mod legitim: de ce o vânzătoare de la Lidl sau Kaufland în România câştigă de 5-6 ori mai puţin decât o vânzătoare la aceleaşi magazine din Germania, deşi volumul de muncă şi de vânzări este acelaşi dacă nu mai mare, iar preţurile în magazin sunt similare?

Trebuie aici să ne întoarcem. În Germania angajaţii cu salariul minim înseamnă 13% din totalul angajaţilor. În România înseamnă 44%. Societatea, în ansamblul ei, poate suporta costul “redistribuirii sociale” pentru unu din zece membri ai ei, dar are probleme când trebuie să-l suporte pentru aproape unu din doi.

Pentru toată povara unei economii – cea a României - care progresează, fără discuţie, dar mult prea încet există o soluţie: educaţia!

Este un lucru cumplit de greu, de sute de ori mai greu decât să dictezi valoarea salariului minim. Dar pentru România a devenit de neocolit. Cum ziceam, 2 milioane de angajaţi cu salariul minim dau statului cu 20% mai puţini bani decât un milion de angajaţi cu salariul puţin peste medie. Nu e bine să-i ajuţi pe oameni, şcolindu-i, să câştige mai mult? Să se angajeze la Daimler care, iată, e dispusă să investească aici plătind salarii peste medie? Iar statul să câştige pe măsură din impozite? Educaţia este o investiţie pe termen lung. Este chiar imposibil să investeşti în educaţie 10% din PIB, faţă de 3-4% acum, deşi legea susţine că educaţia are dreptul la 6% din PIB?

Resursele minerale se epuizează, populaţia se împuţinează şi îmbătrâneşte. Iar cei care vin din urmă sunt puţini şi un sfert din ei nu ştiu să facă altceva decât munci necalificate plătite cu salariul minim. Cine angajează un absolvent de şcoală care a picat Bacalaureatul pentru altceva decât pentru o muncă necalificată? Şi ce beneficiu să aştepte statul de la un astfel de angajat decât contribuţia minimă?

Nu ar fi imposibil pentru stat să înceapă un masiv program de reabilitare a învăţământului. zece la sută din PIB pentru învăţământ şi cercetare nu este împosibil. Guvernul, oricare ar fi el, trebuie să înceapă acest masiv program de “reîntoarcere la şcoală”.

Este în opinia mea singura şansă de a deveni o ţară cu adevărat. Sunt convins că doar educaţia ne poate salva.

 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO