Străzile Bucureştilor – mică istorie sentimentală în imagini (XXVIII). Calea Dorobanţilor. GALERIE FOTO

Ziarul Financiar 06.07.2012

Calea cu trei "căi"

Şi Calea Dorobanţi astfel botezată a primit acest nume în 1878 de la acela al trupelor care purtau celebrele uniforme împodobite cu pană, care s-au acoperit de glorie în timpul Războiului de independenţă. După ce iniţial străbătea traseul de la Calea Victoriei/ Podul Mogoşoaia - Piaţa Lahovary până în zona lacului Herăstrău, în 1899 această arteră îşi restrânge traseul la porţiunea dintre Piaţa Lahovary şi actuala Piaţă Charles de Gaulle.

De fapt, acest traseu cuprinde trei zone destul de distincte care şi-au dobândit personalitatea în diferite contexte istorice şi urbanistice: de la Piaţa Lahovary la intersecţia cu Şoseaua Ştefan cel Mare (denumită iniţial Bonaparte); de aici până în Piaţa Dorobanţi şi, cel din urmă, până la Piaţă Charles de Gaulle.

De la "Casa Lahovary" la "Casa cu zodiac"

Prima din aceste "căi" constituie o zonă istorică, de interes arhitectural, dat fiind că aici au fost ridicate o serie de reşedinţe, adevărate palate, la sfârşitul secolului XIX şi în primii ani ai celui următor, motiv pentru care unele dintre ele figurează pe Lista monumentelor istorice.

Cea mai impunătoare dintre ele este "Casa Lahovary", construită de Ion Mincu, la solicitarea generalului Iacob Lahovary, considerată una dintre primele clădiri ale celebrului arhitect în stil neoromânesc, servind ca prototip pentru alte construcţii realizate în această manieră în alte diferite zone ale Bucureştilor. În structura sa se îmbină, în mod armonios, elemente ale arhitecturii vernaculare cu cele inspirate de arhitectura medievală românească, mai ales în ceea ce priveşte folosirea ceramicii colorate smălţuite. O impresie rustică produce şi pridvorul de la faţadă. În decorarea acesteia s-au folosit şi elemente specifice arhitecturii din Italia, Franţa, dar şi Istambul. Din păcate, după anul 1990, "Casei Lahovary", în care, o vreme, au funcţionat pavilioanele spitalului Cantacuzino, iar actualmente o şcoală internaţională, i s-au adăugat câteva elemente care afectează estetica interioară a construcţiei.

La fel de impunătoare este "Casa P.P. Carp", construită de celebrul şi integrul politician şi om de cultură (1837 - 1919), la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui următor, actualmente sediu al ambasadei Turciei. Pe această porţiune mai există şi alte sedii de misiuni diplomatice, centre culturale, cele mai multe fiind bine întreţinute, dar adăpostind mai nou şi localuri.

Tot aici se află şi "Casa J.Al. Steriadi", unul dintre cei mai reputaţi pictori ai perioadei.

O altă clădire celebră de pe această porţiune, realizată mai târziu, în primele decenii ale secolului XX, este "Casa cu zodiac", numită astfel deoarece pe faţa sa sunt reproduse semnele tuturor zodiilor, ceea ce îi dă un aspect cu adevărat original. Antreprenor şi locuitor al acestui bloc a fost acelaşi ing. Emil Prager, "responsabil" pentru numeroase clădiri din Bucureşti care au supravieţuit cutremurelor.

Procesul de modernizare, mai mult sau mai puţin inspirată, nu a ocolit nici această zonă, căci, pe lângă aceste construcţii, au fost ridicate şi blocuri de locuinţe, iar, după 1990, clădiri înalte, cum este sediul Hotelului Dorobanţi, care se armonizează doar în parte cu peisajul arhitectural.

De la "case la curte" la Liceul "Caragiale"

Cel de al doilea tronson este tipic pentru arhitectura primelor decenii ale secolului, dar şi în ceea ce priveşte evoluţia vieţii sociale şi urbanistice a Bucureştilor. Deşi destul de bine cunoscută, istoria sa mai ascunde totuşi "mistere". De exemplu, nici locuitorii mai în vârstă nu mai ştiu de ce locului aflat la intersecţia cu actuala Şosea Ştefan cel Mare i se spunea "La roata lumii", probabil zona unui parc de agrement.

De-a lungul acestei porţiuni predominau "casele la curte", dar şi blocuri cu 1-2 etaje. Era, de asemenea, o zonă "de petrecere", dat fiind că exista un număr apreciabil de localuri, unele cu grădină (al lui Gică, Lică, Barbu, Manole, Spirache), dar şi restaurante mai mari, cum a fost "Parcul Dorobanţi". În unele din acestea s-au petrecut adevărate "drame din amor", dar şi alte "poveşti", după cum mă încredinţează prietenul Mihai Caranghel, redactor la Televiziune, locuitor de o viaţă al acestor "meleaguri" şi cunoscător al "folclorului" zonei.

Prin 1945, mai existau în această zonă locuri libere pe care era dificil de construit, dat fiind că aici se afla amplasamentul unei foste fabrici de cărămidă.

Sistematizarea zonei prin construcţia unor blocuri impunătoare a început prin anii 1960, prin demolarea celor mai multe construcţii existente (s-au mai păstrat doar câteva) şi ridicarea unor blocuri de zece etaje, cu spaţii comerciale la parter.

După 1990, perimetrul a cunoscut o evoluţie, i-aş spune eu destul de ciudată, dar tipică pentru transformările sociale ale vremii, devenind un adevărat cartier de lux mai ales în ceea ce priveşte localurile şi unităţile comerciale de aici, frecventate, după chiar calificările de presă, drept un fel de "nouă aristocraţie", de extracţie destul de dubioasă. Astfel au apărut aşa-numitele "localuri de fiţe" şi de "băieţi deştepţi", ca şi magazine cu preţuri exorbitante în care, după propriile mele observaţii, nu prea intră nimeni. Desigur, nu toţi cei care frecventează zona fac parte din aceste categorii, dar cei mai mulţi…

Prestigiul zonei este însă salvat de "Liceul Ion Luca Caragiale", una dintre cele mai vechi şi reputate unităţi de învăţământ ale Bucureştilor. Premergătorul acestuia a fost "Şcoala de Aplicaţie a Şcolii Normale Superioare", înfiinţată în 1895 datorită demersurilor lui Alexandru Odobescu. La intervenţia cunoscutului pedagog Ion Radulescu - Pogoneanu, s-a hotărât, în 1922, mutarea acestei şcoli într-o nouă construcţie de pe Calea Dorobanţi care a fost dată în folosinţă treptat până în 1948. Iniţial, această unitate de învăţământ a luat numele lui Titu Maiorescu, iar, din anul şcolar 1954/55 - "I.L. Caragiale". De-a lungul vremii, aici au învăţat generaţii din care se vor ridica actori, oameni de cultură, sportivi şi viitori politicieni, între care actualul primar al sectorului 1, Andrei Chiliman, ceea ce poate explica grija cu care se ocupă de această zonă. Din perioada în care am frecventat acest Liceu (1956-1966), care pe atunci purta denumirea anodină de "Şcoala medie-mixtă nr. 7", am amintiri dintre cele mai frumoase, mai ales în ceea ce-i priveşte pe profesorii noştri, dintre care unii fuseseră "universitari" epuraţi după instaurarea comunismului, spre "norocul" nostru care astfel am putut beneficia de o excelentă instruire.

Se poate spune că şi acest liceu mai mult decât centenar, îşi respectă tradiţiile, fiind afiliat la U.N.E.S.C.O. şi înfrăţit cu licee din Europa de Vest.

De la parcul "Cerchez" la Televiziune

Ultima porţiune a Căii Dorobanţilor are iarăşi o personalitate proprie, fiind considerată, de data aceasta pe drept cuvânt, un cartier de lux, aici fiind ridicate o serie de construcţii de tip vilă, bine conservate până în ziua de azi. Peisajul a fost completat, iarăşi după părerea mea, nu foarte inspirat de construcţii înalte, adăpostind birouri, sedii de bănci etc.

Începutul l-a făcut clădirile Televiziunii în care treptat, cam de prin anii 1960, s-au mutat studiourile din strada alăturată Moliere. De fapt, aceste clădiri impunătoare au fost ridicate pe locul unde se aflase aşa-numitul "Parc Cerchez" , cu o vegetaţie foarte bogată, dar şi cu reputaţia de a fi un "maidan cu dragoste", dat fiind că era locul de întâlnire al îndrăgostiţilor din zonă.

A fost dat acestei zone să devină unul din "personajele centrale" ale Revoluţiei din decembrie 1989, unde, din păcate, s-au pierdut vieţi, din motive nu întotdeauna elucidate. Mărturie stă troiţa ridicată în faţa clădirii Televiziunii, prinos al meşterilor populari din Bârsana (Maramureş), în memoria "eroilor martiri" ai Revoluţiei care şi-au pierdut viaţa în perioada 22-25 decembrie.

În acest sens, să ne fie permisă o mărturie personală. Locuind, în aceea perioadă, în zona Televiziunii, m-am aflat, pentru scurt timp, într-unul din imobilele care se găsesc în dreptul ei, de cealaltă parte a Căii Dorobanţilor, care fusese părăsit de locatari, ceea ce am făcut şi eu. La scurtă vreme, din curtea Televiziunii, a început să se tragă în aceste case, în care se bănuia că se aflau "terorişti", cele mai multe fiind însă goale, ceea ce a dus la incendierea şi distrugerea lor în bună măsură. De ce, în cine or fi tras…?