Creditele cu probleme s-au tot restructurat, sucursalele fără clienţi s-au închis. Când se hotărăşte sistemul bancar să crediteze economia?

Schimbarea regulilor contabile de la 1 ianuarie 2012 a susţinut revenirea sistemului bancar pe profit în trimestrul I, însă aproximativ jumătate din instituţiile de credit au continuat să înregistreze pierderi, astfel că indicatorii de rentabilitate per ansamblul industriei rămân foarte slabi.

Dacă segmentul corporate încă mai mişcă, stimulat în special de companii de activitate de export sau din domeniul retailului, cererea de credite din partea persoanelor fizice este la pământ, fiind din ce în ce mai greu ca volumele de împrumuturi noi să acopere rambursările aferente creditelor în sold.

Înăsprirea regulilor de acordare a creditelor de retail - în special a celor în valută, care rămân totuşi cele mai căutate datorită costului mai mic - nu a făcut decât să accentueze un trend negativ al cererii care s-a prelungit în ultimii ani din cauza nesiguranţei oamenilor privind veniturile viitoare.

Marele client al băncilor rămâne statul, care aruncase pe piaţă până la sfârşitul lunii aprilie titluri în valoare de peste 72 mld. lei, reprezentând o treime din totalul creditului privat. Titlurile de stat au devenit în ultimele luni un bilet de intrare preţios pentru licitaţiile prin care BNR injectează săptămânal lichiditate pentru băncile care nu-şi pot acoperi necesarul de lei sau/şi de valută de pe piaţa interbancară.

Pe de altă parte, o bancă nu-şi poate umple bilanţul numai cu titluri de stat, situaţia fiind mai complicată în cazul băncilor străine cărora supraveghetorii le cer capital suplimentar pentru acest tip de expunere din cauză că România are rating de ţară destul de slab, la graniţa dintre investment grade şi junk. Astfel, unele filiale de bănci străine au fost chiar nevoite să renunţe la o parte din portofoliile de titluri româneşti la solicitarea băncilor-mamă.

Bancherii încă îşi ocupă o bună parte din timp cu restructurarea creditelor vechi şi cu constituirea de provizioane pentru că surprizele neplăcute nu contenesc să apară la nivelul portofoliilor chiar dacă plafonarea costului cu riscul de credit a fost anticipată de mai multe ori în ultimii ani.

Rata creditelor neperformante a sărit în trimestrul I la aproape 16%, după ce în ultimele două trimestre din 2011 dădea semne că se stabilizează pe pragul de 14% din totalul creditelor. Cu aceste niveluri, România este percepută drept una dintre pieţele cu cel mai mare risc de credit din regiune.

Clienţii noi cu bonitate sunt atât de greu de găsit încât în ultima vreme au apărut propuneri de flexibilizare a accesului la creditare în cazul celor care nu şi-au mai putut plăti creditele şi au ajuns pe lista neagră a Biroului de Credit.
 

Fără vânzări de credite noi, ponderea neperformantelor arată din ce în ce mai rău

Rămâne de văzut dacă majorările de salarii din sectorul bugetar vor reuşi să resusciteze apetitul pentru credite de retail, ceea ce ar putea stimula implicit şi activitatea din sectorul companiilor care de asemenea se plâng de cererea scăzută. Cert este că recentul val de depreciere a leului în raport cu euro i-a pus pe gânduri şi pe aceia puţini care se mai gândeau să ia un credit în valută.

Cât priveşte dobânzile, bancherii susţin că nu se poate face mai mult în direcţia ieftinirii creditelor cu atât mai mult cu cât BNR a întrerupt ciclul de reducere a dobânzii-cheie la lei, iar ratele de dobândă de pe piaţa monetară au crescut în ultimele luni.

Şi totuşi, băncile va trebui să inventeze soluţii pentru a-şi continua rolul de intermediere în economie între cei care economisesc şi cei care vor să investească.

Cu sau fără garanţii de stat, bancherii nu au altă variantă decât să dea în continuare credite pentru a ajuta la menţinerea în viaţă a părţilor din economie care au reuşit până acum să traverseze criza, demonstrând că au planuri de business viabile. Atragerea de economii este o activitate care îi ţine ocupaţi pe o bună parte din bancheri de mai multă vreme, cu atât mai mult cu cât numeroase filiale de bănci străine încă sunt marcate de dezechilibre mari între credite şi depozite, ceea ce le lasă descoperite în faţa unor scenarii-limită în care agravarea crizei din zona euro ar putea împinge băncile-mamă în imposibilitatea de a-şi mai susţine filialele. La nivelul sistemului bancar raportul dintre credite şi depozite s-a deteriorat din nou spre nivelul de 120% la sfârşitul trimestrului I, faţă de 116,6% în decembrie 2011.

De asemenea, sunt bănci care încă au probleme cu raportul dintre costuri şi venituri, chiar dacă toată lumea este de acord că în astfel de perioade marcate de incertitudine singurul element controlabil sunt costurile.

În anii de boom personalul bancar a crescut cu peste 30%, în criză a scăzut cu 10%

Infrastructura sistemului bancar a crescut cu mare viteză în perioada 2004 - 2008, însă ajustările se produc mai lent. La nivelul personalului multe bănci au mizat pe reduceri "naturale", prin pensionare sau prin realocarea atribuţiilor angajaţilor care au plecat din proprie iniţiativă, fără a recurge la concedieri masive.

Totuşi, primul trimestru din acest an a adus o rupere de ritm la acest capitol, peste 1.400 de oameni părăsind industria bancară care a rămas cu aproape 64.370 de oameni. Sunt doar cu 10% mai puţini faţă de vârful de circa 71.600 atins în septembrie 2008, când sistemul bancar duduia în forţă. Din 2005 până în 2008 personalul bancar crescuse cu circa 37%.

Băncile nu prea au renunţat la oameni pentru că au tot ezitat să închidă sucursale. Şi totuşi, pentru prima dată din vara lui 2008 sistemul bancar a intrat sub pragul de 6.000 de unităţi. Au rămas 5.981, ceea ce înseamnă că în ultimii patru ani au dispărut circa 580.
 

Cu ce bani vor fi susţinute mai departe reţelele teritoriale şi schemele de personal?

În 2008 industria bancară făcea un profit net de peste un miliard de euro, în 2011 a avut pierdere de 100 mil. euro. În trimestrul I din 2012 a rezultat un profit cumulat de 165 de milioane de lei, însă nu se poate rezista pe termen lung cu o rentabilitate a capitalului propriu de 1,3%, respectiv cu o rentabilitate a activelor de 0,14%.

Şi nici nu se poate sta prea mult timp într-o strategie de conservare pentru că fără vânzări de credite noi rata creditelor neperformante arată din ce în ce mai rău. În plus, menţinerea unei solvabilităţi confortabile poate cere noi resurse de capital. La sfârşitul lunii martie solvabilitatea medie la nivelul sistemului era de 14,6%, în uşoară scădere faţă de nivelul din decembrie 2011.

Teoretic, băncile pot profita de slaba activitate din creditare pentru a-şi revizui sistemele informatice şi procedurile de aprobare a cererilor de finanţare. Pot reduce în mod vizibil birocraţia şi durata încă mare de procesare chiar şi a unora dintre cele mai banale solicitări venite din partea clienţilor. În fine, au timp să-şi pregătească mai bine angajaţii astfel încât aceştia să cunoască şi mai bine produsele şi serviciile pe care trebuie să le vândă.

De-abia din 2010 băncile au fost obligate să devină cu adevărat transparente în privinţa costurilor şi a condiţiilor pe care le impun la creditare, după ce unele instituţii de credit ajunseseră la majorări aberante ale dobânzilor şi la comisioane dovedite ca abuzive în goana oarbă de a-şi proteja veniturile. Iar de anul acesta clienţii sunt mai protejaţi şi de riscul valutar prin normele de acordare a creditelor de retail, iar criza ar putea scoate la iveală mai departe şi alte slăbiciuni ale pieţei care să intre în atenţia autorităţilor de reglementare.

Numai că situaţia de pe piaţa locală este una, iar constrângerile care vin din exterior devin o problemă din ce în ce mai complicată. Înainte de criză România s-a bucurat să cedeze 80% din sistemul bancar în mâinile unor grupuri financiare străine, iar astăzi se uită cu îngrijorare când spre Atena, când spre Viena, Paris sau Amsterdam pentru a vedea dacă pe piaţa locală se vor mai da credite sau nu. Şi dacă se vor mai da, cât de scumpe vor fi?

Provocarea este în terenul autorităţilor pentru a se asigura că România nu va fi sacrificată pe lista priorităţilor băncilor din zona euro şi că economia privată va fi finanţată.

Reducerea expunerii băncilor din zona euro pe regiune a devenit o realitate oglindită în statistici. Marile grupuri trebuie să strângă capital nou, să vândă din active, inclusiv pachete de credite cu risc mare şi, în general, să reducă finanţările către clienţi şi pieţe al căror risc implicit cere alocări mai mari de capital.

România nu poate scăpa de această tendinţă, chiar dacă până acum BNR nu a sesizat diminuări brutale ale expunerilor. Cel puţin deocamdată s-au menţinut pe piaţă bănci care le-au putut lua locul celor care nu au mai avut finanţarea sau apetitul de risc necesar pentru a continua creditarea la nivelurile anterioare.

Aflată sub ameninţarea unui derapaj necontrolat al Greciei, piaţa rămâne într-un echilibru fragil, chiar unele dintre băncile cu capital elen desfăşurând campanii de creditare. Riscul însă nu poate fi ignorat. Băncile-mamă nu-şi pot lua înapoi capitalul adus în filialele locale decât cel mult în urma unei vânzări - improbabile în actualul context de piaţă. Aşa că le rămâne retragerea liniilor de finanţare, aceasta putând însemna inclusiv că băncile locale ar putea fi obligate să vândă pachete de credite pentru a putea face rost de banii necesari.