Dora Maar (I)/ de Alicia Dujovne Ortiz

Alicia Dujovne Ortiz s-a născut în Buenos Aires, Argentina. Aşa cum sugerează prenumele, originea ei etnică e dublă: tatăl era fiul unui imigrant evreu venit în Argentina, iar mama era o scriitoare şi feministă militantă provenind dintr-o familie argentiniană înstărită. A studiat, timp de trei ani, filosofia şi literatura la Universitatea din Buenos Aires şi a început să scrie şi să publice poezie în limba spaniolă. Până în 1977 Dujovne Ortiz publicase deja trei volume de poezie şi un roman, El buzón de la esquina. Începe să colaboreze cu ziarul progresist La Opinión, care e cenzurat şi, în cele din urmă, închis de junta argentiniană.

În 1978, împinsă de dictatura militară instaurată la Buenos Aires, îşi părăseşte, împreună cu fetiţa ei de 13 ani, ţara natală şi se stabileşte la Paris. Continuă să colaboreze cu publicaţii prestigioase, precum La Nación (Argentina), Excelsior (Mexic), La Vanguardia (Spania), şi cu revista Le monde (Franţa). Experienţa exilului şi a dezrădăcinării e descrisă în cel de-al doilea roman al ei, El agujero en la tierra. În 1986 primeşte Premiul Guggenheim, iar în anii '80 este consilier literar al prestigioasei edituri Gallimard.

După o lungă perioadă de exil, Dujovne Ortiz se întoarce la Buenos Aires, dar continuă să penduleze între Franţa şi Argentina. A scris biografii ale unor personalităţi controversate, printre care se numără poeta argentiniană Maria Elena Walsh (1982), fotbalistul argentinian Diego Armando Maradona (1994) şi María Eva Perón (1996), cea de-a doua soţie a preşedintelui argentinian Juan Perón. Biografia Evitei Peron se bucură de un succes răsunător, atât în Argentina şi în Franţa, cât şi în numeroasele ţări unde apar traduceri. Aceste biografii au fost apreciate de critică pentru combinarea preciziei jurnalistice cu subiectivismul literaturii, pentru acurateţea documentării şi pentru stilul narativ, informal, care le transformă în lecturi captivante. În următorul roman, El árbol de la gitana (1997), scriitoarea îşi explorează originea etnică, viaţa ei de outsider, în anii '70, şi exilul în Europa. În 1998 publică Mireya, un roman despre o prostituată franceză, model pentru Toulouse Lautrec, care va emigra în Argentina.

În 2002 se întoarce la Paris, iar în 2004 publică Dora Maar: Prissonière du regard, o biografie pătrunzătoare a faimoase fotografe de origine argentiniană care a fost, timp de şapte ani, amanta lui Picasso. Alicia Dujovne Ortiz a primit, pentru întreaga carieră culturală, Premiul Fundaţiei Konex, cea mai prestigioasă distincţie culturală din Argentina.

Născută la Paris sub numele Henriette Theodora Marković, dintr-un tată croat şi o mamă franţuzoaică, Dora îşi va petrece copilăria la Buenos Aires. Singura fiică a familiei bogatului arhitect Marković va fi atent supravegheată de părinţii ei, crescând izolată şi singuratică. La numai 13 ani, părăseşte Argentina în compania mamei sale şi se stabileşte la Paris, dar va continua să revină, pentru a sta alături de tatăl ei, la Buenos Aires. Devine, treptat, cunoscută în cercurile artistice pariziene şi, la 29 de ani, când îl cunoaşte pe Picasso, este deja o fotografă celebră, având, în plus, la activ două căsnicii eşuate - cu cineastul Louis Chavance şi cu scriitorul Georges Bataille.

Întâlnirea cu Picasso, la cafeneaua Les Deux Magots, moment în care Dora îi înmânează faimosului pictor mănuşile ei pline de sânge, după ce îşi tăiase degetele cu un cuţit, îi va schimba viaţa. Alicia Dujovne Ortiz insistă asupra copilăriei austere a Dorei Maar, dominată de figura autoritară a tatălui, care prefigurează relaţia disfuncţională cu faimosul pictor - singurul bărbat din viaţa ei care se va dovedi în stare să o subjuge. Relaţia dintre Dora şi Picasso e descrisă drept o combinaţie de masochism, suferinţă şi vanitate, desfăşurându-se în centrul vieţii mondene a grupului suprarealist parizian pentru care "morala" e cuvântul cel mai detestat. Dora Maar se transformă, treptat, din bruneta mândră şi distantă în femeia care se va lupta, umilitor, în faţa lui Picasso cu o altă amantă a acestuia, Marie-Thérèse Walter, şi, mai târziu, în "femeia care plânge" - aşa cum apare în celebrele tablouri ale lui Picasso. Relaţia cu Picasso va însemna, de asemenea, sfârşitul carierei de fotograf a Dorei şi îmbrăţişarea picturii - tablourile ei dovedindu-se mediocre, imitaţii, în mare, ale stilului Picasso.

O criză nevrotică şi internarea într-un spital de psihiatrie, unde va fi supravegheată de Jacques Lacan, o îndepărtează pe Dora de Picasso; după ce îşi va reveni, emoţional, Dora se va retrage din viaţa socială pariziană, va îmbrăţişa romano-catolicismul şi se va izola aproape complet. La moartea ei, în 1997, Dora Maar şi-a lăsat întreaga avere Bisericii. De la Cocteau la Lacan - aceasta e epoca pe care o înfăţişează Alicia Dujovne Ortiz. Pe parcursul unei investigaţii psihologice pasionante, prin paginile cărţii defilează o pleiadă de artişti ai avangardei franceze şi de figuri celebre. Cu lirism, dar şi cu precizie jurnalistică, Dujovne Ortiz desenează tabloul unei femei misterioase, căreia critica din zilele noastre îi atribuie, în sfârşit, rolul care i se cuvine.

Războiul, ale cărui prime semne îi surprind pe Picasso şi pe Dora la Antibes, îşi termină opera de distrugere. Aşa cum a observat Marie-Thérèse, pentru Picasso Dora a reprezentat bombardamentele, raţionamentul, ocupaţia germană. Tot ceea ce în ochii săi părea a se face expres împotriva lui, ca şi cum armele se înfruntau pentru a-l împiedica să picteze în linişte. De aici până la a o identifica în mod magic pe femeia furtunoasă cu războiul mondial, aşa cum mai făcuse cu războiul civil, nu era decât un pas.

Au părăsit Coasta de Azur, ca şi cum ar fi spus adio vieţii. Nu o vor mai revedea mulţi ani. Până în ultimul moment, Picasso refuză să accepte realitatea: soldaţi în loc de turişti. Au sosit la Paris, unde nimeni nu vorbea despre altceva decât despre conflictul armat. Eluard, mobilizat. Eluard! (...) Picasso îşi petrecea timpul strângându-şi operele în cutii. Mergea din strada La Béotie în strada des Grands-Augustins, scotea tablouri, le privea, aranja din nou. Se învâr­tea în cerc, se îndoia, cu echilibrul distrus. Spusese ce avea de spus în Guernica. Un creator îşi exprimă emoţiile confruntându-se cu o temă, dar atunci când îşi termină opera tema este epuizată. Moartă, sau depăşită, în orice caz stoarsă până la ultima picătură. Spunând totul despre nazism prin taurul său sublim şi prin calul său eviscerat, Picasso terminase cu el, aşa cum, pictând-o pe Dora Maar, el termina puţin câte puţin cu ea. Ce voiau să facă aici aceşti nazişti comportându-se ca şi cum ar exista încă?

Cine în afară de Dora ar fi putut să-i murmure la ureche numele de Royan, staţiunea balneară a adolescenţei sale? Royan era locul ideal pentru a se ascunde de toţi acei oameni care voiau în continuare să omoare şi să moară, ignorând faptul că Picasso îi anihilase în Guernica. Era, de asemenea, locul perfect pentru a rămâne singură cu el. Când ea se trezeşte din visare, se află la Hôtel du Tigre, la Royan, surâzând slab când îl aude pe Picasso numindu-l Hôtel de le Tigre (Hotelul tigrului - Hotelul lu' tigru, n. trad.). Zâmbetul ei dus doar până la jumătate era plin de disperare.

A doua zi după sosirea lor, se declanşează războiul. Trebuiau să se aştepte. Ceea ce ea nu prevăzuse era prezenţa lui Marie-Thérèse şi a micuţei Maya, care avea atunci patru ani, într-un sat vecin, Joncs. Casa unde locuiau se numea vila Gerbier. Celei­lalte îi reveneau întotdeauna zonele rurale.

Conform celor susţinute de Maya, Dora află de existenţa ei sosind la Royan. Ea este singura care o afirmă. Alţi martori ai poveştii spun că Dora ştia. Mai mult, dacă am crede-o pe Maya, la Royan Dora a avut certitudinea că nu va putea să rivalizeze ca mamă cu Olga şi Marie-Thérèse. Aici s-a confirmat sterilitatea ei. Picasso nu ar fi refuzat să aibă copii de la ea: un sultan poate să aibă toţi copii pe care îi doreşte, şi cu atâtea femei cu câte doreşte. A face copii unei femei semnifică să o posezi încă şi mai mult. Când era întrebată de ce nu a avut copii, Dora răspundea mereu cu demnitate, cu bărbia fermă: "Nu ar fi fost foarte nobil să încerc să-l reţin prin acest mijloc." Nu este deloc improbabil că, dacă ea ar fi putut, ar fi decis să-şi pună de-o parte nobleţea, cum a făcut atunci când s-a bătut cu pumnii goi cu Marie-Thérèse. Dar nu este mai puţin adevărat că tocmai corpul ei este cel care i-a spus nu. Corpul ei nu părea supus. După exemplul unei dansatoare de tango, ea îşi păstra orgoliul în felul în care mergea şi îşi ridica capul, altfel spus, în viscerele ei. Burta ascultă de motivaţii pe care raţiunea le ignoră.

S-o ascultăm acum pe Maya, rivala sa, adevărata sa rivală, care mi-a mărturisit: "În fiecare după-amiază, tatăl meu o pără­sea pe Dora pentru a veni să danseze cu mine. Da, să danseze. Mergeam într-un bar unde se cânta jazz, şi eu dansam în picioare pe încălţămintea sa. Imaginaţi-vă ce a putut să însemne asta pentru sărmana nefericită, ca amantul ei să o trădeze cu o fetiţă?" Sărmană şi nefericită sunt adjective pe care le sugerează Dora în ceea ce-o priveşte pe Marie-Thérèse, în interviul cu Cabanne. Maya a moştenit din duritatea ei faţă de o rivală demnă de sentimente mai puternice decât o milă mediocră.

Abandonându-se la Hôtel du Tigre, Dora continua totuşi să pic­teze: ce altceva să facă? Ea picta din încăpăţânare, din vocaţie, pentru a-i dovedi lui Picasso superioritatea ei faţă de cealaltă şi pentru a nu muri. Nu mai avea nevoie să se apropie de Tremblay pentru a-şi imagina familia fericită (atât de diferită de cealaltă, cea a vacanţelor) în spatele zidurilor. O întâlnea pe stradă. Locuitorii satului Royan au început să fie miraţi - uneori ei îl vedeau pe celebrul pictor cu o brunetă mândră, extravagantă şi nu prea simpatică, alteori cu o blondă afabilă şi foarte simplă, care, pe deasupra era mamă - şi au sfârşit prin a deveni părtaşi la aceste lucruri. Nu numai pentru că fetiţa, blondă ca şi mama ei, era înduioşătoare, ci şi pentru că în imaginarul popular, la fel ca în mintea lui Jaime Sabartés, blonda era amabilă, iar bruneta, răutăcioasă. Aşa a fost întotdeauna în toate poveştile cu zâne, şi aşa va fi mereu.

O altă femeie îmbrăţişează, şi azi, acest punct de vedere: Inés Sassier, mica bonă din Mougins, pe care Picasso şi Dora au adus-o la Paris, pe strada des Grands-Augustins, şi care şi-a păstrat postul timp de ani întregi graţie unei calităţi preţioase, discreţia. Când am sunat-o la telefon, din Mougins, a refuzat să mă vadă (atâtea persoane o solicitaseră deja, era aşa de obosită şi, în plus, era foarte fidelă memoriei lui Picasso), dar nu şi să vorbească. "Nu pentru că doamna Dora nu era amabilă - dubla negaţie nu anunţa nimic bun -, ci pentru că marea dra­goste a domnului Picasso a fost Marie-Thérèse. Era nebun după ea şi după micuţă." "Şi ce făcea Marie-Thérèse în timp ce Picasso era cu Dora?" "Se plimba, îi plăcea să ia aer."

Biata Dora, într-adevăr: vocea poporului nu o încorona ca regină. Mai rău, locul unde îl adusese pe bărbatul ei, pentru a-l ronţăi în linişte, cum îşi roade un câine osul, era chiar locul său. Familia ei era originară din regiune, nu cea a Mariei-Thérèse, jumătate normandă şi jumătate suedeză. Dar pe pământul natal al mamei sale Dora nu era recunoscută. Era mereu, aici, ca şi la Paris sau la Buenos Aires, doamna etruscă; e ca şi cum a fi străină într-o ţară ar presupune că eşti străină în toate ţările.

În ianuarie 1940, Picasso hotărăşte să caute un teritoriu neutru. Care să nu fie nici al Dorei, nici al Mariei-Thérèse, şi nici al Olgăi, căreia îi făcea totuşi vizite când era la Paris. Neutru însemna: al bărbaţilor. Al lui Sabartés şi al lui. Accesul fiind interzis şi blondei, şi brunetei. Garsoniera era situată la etajul trei al unei vile numite Les Voiliers. De la ferestre se vedeau marea, farul, micile ambarcaţiuni. Totul foarte frumos, foarte curat, ca şi cum ar fi fost gata să fie pictat de proprietara casei, Andrée Rolland, delicat acuarelist şi autor al unei cărticele debordând de anecdote despre rivalitatea care o opunea pe Dora Mariei-Thérèse. Dar mai mult decât vederea la mare, excelentă "pentru cineva care se crede pictor", cum spunea spunea el însuşi, ceea ce îi plăcea lui Picasso era să petreacă după-amieze întregi cu Sabartés răscolind vechiturile unui negustor care vindea robinete ruginite sau lămpi sparte. Fascinaţia lui Picasso pentru pieţele de vechituri şi antichităţi era un pretext care conducea la plăcerea de a asambla bucăţi de fier care deveneau sculpturi; aceeaşi fascinaţie era, pentru Breton, un pretext să primească mesaje de la inconştientul său. Dar latura practică a unuia şi cea onirică a celuilalt erau legate prin acelaşi fir.

Un fir care, de asemenea, le lega şi poveştile. Dar şi femeile. Un fir răsucit. La Royan se refugiase, pentru a fugi de război, Marie-Louise Blondin, supranumită Malou, prima soţie a lui Jacques Lacan, pe care acesta a părăsit-o pentru Sylvia Maklès, prima soţie a lui Bataille. Malou era însărcinată, şi la Royan ea a aflat de existenţa Sylviei, aşa cum Dora aflase de cea a lui Marie-Thérèse - sau cel puţin de importanţa sa în viaţa lui Picasso. Mai venise şi nelipsita Jacqueline Lamba. O dată în plus, erau în familie. Cum Jacqueline era cu micuţa Aube, de aceeaşi vârstă ca Maya, Picasso a avut excelenta idee de a o prezenta lui Marie-Thérèse pentru ca cele două blonde, de altfel foarte asemănătoare, să se întreţină în timp ce fetiţele se jucau. Zis şi făcut, întâlnirea a avut loc, şi în curând satul Royan asistă la plimbările mamelor cu fetiţele lor cu mari panglici pe cap, cu rochiţe scurte şi mâneci bufante. De la Hôtel du Tigre, Dora privea pe fereastră. Goliciunea lui Jacqueline din fotografiile jocurilor de roluri i-a făcut mai puţin rău.

Sunt greu de înţeles raţiunile pentru care prietena sa, deve­nită doamna Breton graţie sfaturilor ei, venea sistematic să se amestece în treburile cuplului, şi e dincolo de orice dubiu inten­ţia lui Picasso de a o manipula pe una pentru a se apropia de cea­laltă sub nasul celei de-a treia. În această direcţie, discuţia mea cu doctorul Nasio, celebrul psihanalist argentinian instalat la Paris, a scos din nou la iveală aspecte contradictorii. "Sexualitatea masculină, mi-a explicat el, este mai simplă decât se crede. Şi Picasso nu avea timp să se amuze manevrând femeile cu subtilitatea perversă pe care i-o atribuiţi. A face pe cineva să sufere nu-l interesa, efectul plastic îl interesa. Principala lui preocupare nu erau femeile, ci munca sa. Nu avea timp să se gândească la ele. O picta el pe una cu aceeaşi coroană de flori pe care o folosise pentru a o picta pe cealaltă? Nu erau atitudini premeditate, ele îi veneau pur şi simplu, le inventa pe loc. Femeia premeditează, bărbatul nu."

Las cititorului grija de a judeca această teorie a unui Picasso nemachiavelic, mai degrabă nobil şi rudimentar, de o sexualitate primară. Un Picasso tată, care, văzând o fetiţă blondă cu mama ei blondă, s-a gândit să reunească această mică lume blondă, pentru a o vedea zburdând în bună înţelegere. Un Picasso incon­ştient de efectul pe care această prietenie între mame, una prietena sa, cealaltă rivala ei, îl putea provoca asupra unei femei care tocmai aflase că este sterilă şi că nu va zburda nimeni alături de ea. Exclusă pentru că este străină şi pentru că nu este fecundă. Fiică unică, aridă, singură. Un copil i-ar fi dat o carte de identitate. Mater­nitatea vindecă originea străină. Aceea a Dorei era incurabilă. Fereastra de la Hôtel du Tigre, unde ea îşi ştrangula propriile reţineri, semăna prea mult cu cea de la Buenos Aires, cu dife­renţa netă că ochiul era acum al ei, deschis şi fără gene în spatele perdelei, în timp ce viaţa se scurgea în exterior.

În realitate, Picasso avea energie din belşug şi timp pentru toate. Pentru a crea pe pânză sau pe piatră, dar şi pe carnea transpirată. Femeile sale erau operele lui. Se comporta cu ele ca un regizor. Sau ca Dumnezeu, a cărui preferinţă pentru efecte teatrale este una notorie. Sculptorul spaniol Fenosa nu l-a auzit murmurând: "Sunt Dumnezeu, sunt Dumnezeu"? Jocu­rile de roluri pe care el le-a apreciat atâta la Mougins, şi a căror mărturii fotografice a ţinut să le păstreze, nu erau decât un aspect al acestei activităţi. El distribuia rolurile: Dora îl însoţea în ieşirile sale, Marie-Thérèse era slăbiciunea sa. Era de neimaginat să apară la Café de Flore cu blonda cu gura în formă de inimioară (a căror vorbe atinseseră o oarecare notorietate: văzându-l pe Picasso sosind, ea îi spune: "Pariez că acuma încă pictezi"). În schimb, Picasso se arăta mândru de inteli­genţa Dorei şi o cita foarte frecvent: "Dora a spus asta", "Este o idee a Dorei". De asemenea, în călătoriile sale la Paris, el o aducea pe femeia care putea fi arătată în public, dar împotriva căreia se îndârjea în viaţa privată şi în picturile sale. Când germanii au intrat în Royan, Picasso o pictează pe Dora nud în Femme qui se peigne ("Femeie care se piaptănă"), un fel de schelet mare cu picioare enorme care evocă o bestie care se deschide obscen, desfăcută într-o atitudine de cochetărie, care o ridiculizează, dar în trăsăturile căruia subzistă două trăsături de frumuseţe patetică: o gură feminină pictată în roşu şi frumoşii ochi trişti.

Din volumul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la editura Curtea veche. Traducere de Cristian Nicolae